OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
Tudor Cicu
„EZITÂND ÎNTRE TAINĂ ŞI NIMIC…” (VI)
11. Un vâslaş trece lumea
din realitate în vis şi înapoi.
A fost odată ca niciodată... pare a începe fiecare
poem din cartea la care tocmai ne-am aşezat ca prichindeii
sub streaşina de unde curg poveştile copilăriei. Cititorul
simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” –
cum a pecetluit, în slovă, G. Călinescu. Dar LIS ştie că
cititorul său se hrăneşte cu înţelepciunea, şiretenia şi
ironia celor ce i se transmit în scris de către autor, adică
trăieşte „rotativ”, cum spunea despre personajul lui
Creangă (moş Nechifor) însuşi ilustrul critic. Cartea, în
care poetul a îndesat poeme care mai de care cu titlul
de poveste ca un magician al uimirii, iar graficianul i-a
trasat uliţe şi galerii şi spaţii dintr-un iarmaroc al viselor
ca un magician al marelui spectacol de la circul vieţii,
are un titlu în care surprinde magia jocului şi revelaţia
rostirii atinse de puritatea copilăriei: pam-param-pam!
Aşadar „pam-param-pam (adjudul vechi)” e titlul
acestui nou volum de poezie apărut la Editura Muzeul
Literaturii Române, 2006, 120 pag, cu desene de Vasile
Anghelache. Se poate vorbi de o anumită contaminaţie
între poet şi grafician, înţelegând prin asta influenţarea
unuia de către celălalt sau contopirea celor două lumi,
a cuvintelor şi a imaginilor într-una singură. Fiecare tablou
din cele şapte cicluri este o operă de creaţie aparte
fiind şi o capacitate a graficianului de a surprinde laturile
absurde ale firescului, dar şi o descriere ce are geniul
receptivităţii la trăirile paradisiace ale poetului teleportat
în copilăria sa. În fapt, la o copilărie cât un mister al lumii
acesteia, la care rezonează amândoi: „un experiment
fascinant de versuri şi grafică (de emoţii si simboluri
post-onirice) a doi consăteni care au copilărit împreună
între anii 1950-1967, a unor amintiri şi vise sentimentale
comune, reflexive, ludice, mitologice, biblice sau din
basme româneşti, de o seninătate aparte, specifice copilăriei,
paradisului pierdut...” – cum ne transmite însuşi
autorul în „o mărturisire...” postată la finele volumului.
Ceea ce-l preocupă de această dată pe Liviu Ioan Stoiciu
este de a traduce acest obiectiv misterios numit copilărie
în materie lirico-epică fabuloasă cu aceeaşi
revărsare de har peste lumea cantonului CFR 248 de
la Adjudul Vechi, cum o făcuse şi în prima sa carte de
poezie, „La fanion”. Cartea de faţă cuprinde şapte volume
de sertar „originale, rămase în manuscris”: „pamparam-pam”
(august 1976), „hai la om” (februarie 1977),
„aşa un vis” (august 1977), „cantonul 248” (februarie
1978), „autopoeme” (februarie 1979), „cu ochiul liber”
(august 1979), şi „atenţie la tren” (august 1980). Folosindu-se
de „viclenia timpului în teleportarea sa, întâlnim
în poeme copilul „care sare de pe un cal de bronz”,
copilul care se joacă de-a prinsa şi v-aţi ascunselea cu
sufletul prin podul grajdului, copilul transpus în plin
basm, făcând „vrăji cu ulcica pe lună nouă”, copilul care
intră în „imaginaţia spectatorilor” – în clasă – „unde a
venit caravana cinematografică, copilul transpus în mai
toate fantasmele şi fabulaţiile care se petrec în jurul
cantonului de la Adjudul Vechi, a cantonieresei, a părinţilor,
bunicilor şi mulţi alţi reprezentanţi din lumea satului,
copilul care... etc... etc. Construcţia poemelor reia
ideea novatoare din „La fanion”, cu epicul punctat cu repetiţii,
discontinuităţi, uimiri monologate cu o atenţie încordată
şi gravă din sfera realului şi imaginarului, pentru
ca cititorul să fie surprins de închipuirile şi momentele
năstruşnice pline de candoare şi trăiri sufleteşti de o autentică
suavitate. Exemplificăm cu aceste versuri din
„păpuşa de cârpă”: eram adunaţi / la masă cu familia /
cantonieresei: aici, văluri străvezii, unde pământul se
micşorează, / iaca: ă… e un cuibar, bre… copii, să nu
vă uitaţi la / găină cum se ouă, că rămâneţi chiori… ă…
puneţi, mă mâna / pe felinar şi haideţi toţi să controlăm
în amănunt… e / un fum, care pâlpâie la orizont… ă…
nu e fum, e linia / ferată, bre, le spun eu…; sau: lătrau
câinii, la canton… şi m-am trezit şi am adormit iar, / taci
şi ascultă: / acuma, un rege orb, din africa, / tocmai ieşise
dintr-o gaură, din pământ de la mine, era / negrunegru
/ şi mă întrebase: unde mă aflu / alo, familia
stoiciu / greşeală… şi ţâşti! / o dată dispăru… apă
fiartă! / strigai eu, atunci, cât mă ţinea gura, apă! / (să
torn să-l prind) (adormit). Poemul capătă încărcătură
emoţională pe măsură ce înaintezi în lectură, creatorul
versurilor având capacitatea de a te transpune în lumea
sa fabuloasă undeva între graniţele dintre fenomenal şi
nevăzut-orbitoarea faţă a irealităţii şi nu ştiu ce s-ar întâmpla
cu cel care priveşte această magie a transpunerii
în imagini groteşti dacă povestitorul n-ar întrerupe
mereu secvenţa jumătate realitate, jumătate reverie, alternând
latura absurdului cu latura firescului. Jocul poetic
are aici ceva din viclenia spectacolului de circ, plin
de spaime şi delir ludic, fără a abuza de o anumită depăşire
a spunerii: „bine că n-a fost nimic în realitate...”.
Elementele basmului sunt acum ornamente în „grădinile
interioare” ale poemelor: biciul cu ajutorul căruia halta
se transformă într-o nucă, calul care scoate fum pe nări,
muzicanţii puşi să croncăne pe câmp, scoica în care se
suflă vrăjile, tărâmul despărţit de apa morţii, cheiţa de
la dulăpiorul cu minuni, trâmbiţa, buzduganul, zmeul şi
uriaşii etc... Un tablou sugestiv pentru o lume care
„odată-şi întinde, fantastic, puterea şi înăbuşă totul”, o
lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului” – într-un tablou
suprarealist. Cineva îmi spunea că, zugrăvind un
tablou suprarealist, scriitorii nu construiesc nimic nou.
Că doar rememorează şi refac, din frânturi trăite, mo-
42 SAECULUM 5-6/2011
PRO