OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

aniversări
de-a lungul vremii neschimbate. Şi mă gândesc, în primul
rând, la o trăsătură, accentuată la el mai mult decât
la alţi tineri sosiţi în capitală de peste munţi, din Transilvania:
pedanteria.
Pentru noi, ceilalţi, veniţi din Muntenia, din Oltenia
şi chiar din Moldova, inşi în general mai populari, mai
puţin preţioşi în exprimare şi mai spontani, necenzurându-ne
în vreun chip vocabularul şi expresiile în dialogul
cu ceilalţi, Ioan Adam făcea o notă aparte. Se
vedea de la distanţă şi cu ochiul liber că omul crescuse
într-o familie bună şi că primise o educaţie pe măsură.
Deşi unii erau gata-gata să-l ironizeze pentru te miri ce
gest, atitudine sau opinie, se abţineau, totuşi, simţul interior
cerându-le să se oprească la timp şi să-şi cenzureze
atitudinile.
Este interesant cum trei tineri – el, Mihai Moraru,
venit din Oltenia şi subsemnatul – trei tipologii, trei caractere
şi trei persoane atât de diferite, purtând fiecare
marca locului său de descindere – ne-am împrietenit
atunci şi am rămas prieteni şi mai târziu, indiferent de
cărările pe care ne-a fost dat să apucăm în viaţă.
La început pedant în viaţa de zi cu zi şi-n activitatea
universitară, Ioan Adam s-a adaptat repede mediului,
pedanteria lui refugiindu-se, dacă se poate spune aşa,
în propriile scrieri, putând, fără prea mare greutate, să
fie descoperită şi azi în textele lui de critică şi istorie literară.
Escapadele la care ne-a fost dat să participăm împreună
sunt atât de numeroase încât ar fi greu, dacă nu
cumva imposibil, să le rememorez pe toate. Întâmplările
din căminul „Carpaţi”, apoi de la Grozăveşti, noaptea în
care am mers cu Pluguşorul pe la profesorii noştri, necazurile
din sesiunile de examene etc.,etc. au umplut o
tolbă întreagă de amintiri.
Relaţia mea cu Ioan Adam,ţine, fără îndoială, de o
prietenie care n-a fost/nu este umbrită de nimic. Dar ea,
prietenia, mai ţine şi de altceva: de o solidaritate de generaţie,
bazată pe afinităţi şi preocupări comune. În
1970, cam la un an după absolvirea facultăţii, am debutat
editorial cu poezie în colecţia „Luceafărul”, dar
n-am avut răgaz să mă bucur prea mult de asta, fiindcă
a trebuit să plec în armată.
Ioan Adam, căruia i-a parvenit micul meu volum de
început, mi-a făcut atunci o mare bucurie: a scris o recenzie
despre carte.
Iar bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât textul cu
pricina n-a apărut oriunde, adică în vreo obscură publicaţie,
ci în „Scânteia”, ziarul cu tirajul cel mai mare la
acea oră şi care ajungea până şi în cel mai îndepărtat
cătun al ţării.
Îmi vine să zâmbesc şi acum amintindu-mi cum colegii
mei de pluton, într-o pauză de prânz, întinşi pe
iarbă, citeau cu toţii ziarul în cauză şi cum, din ziua
aceea, „am crescut în ochii lor”, ca şi în cei ai comandanţilor,
devenind din acel moment mai îngăduitori, mai
înţelegători cu „poetul”, căruia nu-i mai refuzau biletele
de voie în oraş şi pe care nu-l mai copleşeau, ca până
atunci, cu comenzile lor „Culcat”, „Salt înainte”, „Pas
alergător” şi altele asemenea...
După 1970, odată cu revenirea în Bucureşti, am reluat,
se înţelege, legăturile cu acest prieten şi fost coleg
de studenţie: ne-am întâlnit – fie întâmplător, fie programat
dinainte – la diverse manifestări culturale: vernisaje
de expoziţii, lansări şi târguri de carte, spectacole,
ne-am oferit unul altuia volumele proprii cu autograf şi,
pe cât a fost posibil, am scris despre ele, eu despre ale
lui, iar Ioan Adam despre ale mele.
Că omul a fost şi a rămas până azi un adevărat prieten,
m-am convins încă o dată, de curând, când am alcătuit
un volum biobibliografic şi am descoperit că,
alături de Teodor Vârgolici şi Aureliu Goci, el este criticul
care m-a onorat cu cele mai multe comentarii. Şi satisfacţia
a fost de fiecare dată cu atât mai mare, cu cât,
obiectiv, cinstit, nepărtinitor, a scris fără a mă lauda în
exces şi fără a mă menaja, semnalându-mi carenţe ale
textelor ori puncte de vedere faţă de care a avut şi păstrează
unele rezerve.
Cu Ioan Adam s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat/
se întâmplă cu mulţi absolvenţi de filologie: a avut o carieră
destul de sinuoasă.
După ce ani mulţi a lucrat la „Scânteia”, a trecut la
„Scânteia Tineretului”, iar de acolo la Editura Eminescu,
pe care a părăsit-o pentru ziarul „Vocea României”
(unde hazardul şi viaţa au făcut să ajungem colegi de
redacţie), de unde s-a transferat la Radio. Către anii
pensionării, şi-a luat doctoratul (dacă nu cumva mă
înşel, cu o teză despre Duiliu Zamfirescu, căruia i-a editat
şi opera) şi a început să predea la o universitate din
provincie.
Dincolo de avatarurile biografice, însă, acest prieten
rămâne un critic important, cu o operă ce numără mai
multe studii despre scriitori români moderni şi contemporani,
ediţii ale acestora, însoţite de un aparat critic corespunzător
(caracterizat prin „rigoare documentară,
subtilitate a argumentării”, cum bine şi exact se scrie de
Academie). Şi mai mult decât atât: Ioan Adam manifestă
o propensiune şi către alte domenii decât cel circumscris
strict istoriei şi criticii literare. Bunăoară, o
suită de tablete şi reportaje reunite sub genericul Bat
clopotele pentru Basarabia, urmată de un Panteon regăsit.
O galerie a oamenilor politici români atestă în persoana
autorului un bun analist şi documentarist, dublat
de un condei ascuţit, un scriitor cu o remarcabilă capacitate
de sinteză.
Să ţină, oare, toate aceste virtuţi de structura sufletească
a ardeleanului, de pedanteria de care aminteam
mai la începutul acestor rânduri, de seriozitatea şi tenacitatea
omului de cultură, sau de toate la un loc Cine
poate şti
P.S.
La puţină vreme după lectura acestui text, prietenul
meu îmi atrage atenţia că bunii lui părinţi l-ar fi vrut absolvent
de Filosofie (tatăl) sau medicină, unde ar fi putut
face mult bine (mama), iar Filologia a ales-o singur, încă
din copilărie.
Eu cred, aidoma mamei lui, că Ioan Adam face mult
bine – e adevărat, nu ca medic! – literaturii şi cititorilor
prin ceea ce scrie de foarte mulţi ani încoace. Şi cum,
de curând, în luna august, a împlinit 65 de ani, vârsta
certitudinilor şi a împlinirilor pe tărâm profesional, nu-mi
rămâne decât să-i urez noi şi noi succese literare şi realizări
pe toate planurile vieţii (pe care şi-a dăruit-o şi şi-o
dăruieşte cu generozitate culturii).
26 SAECULUM 5-6/2011
PRO