OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
sau – o fabricare de monedă inflaţionistă: prea multă iubire
de sine / e atunci când scrii poezii / ca să te mai
gândeşti / cât de nesigură e viaţa / ca să nu uiţi că deasupra
capului tău / îngerul şi diavolul / pândesc cu aceiaşi
ochi / că însuşi Dumnezeu / se simte abandonat /
într-un cer / ce nu-i mai aparţine. Dar nu mai puţin poezia
mai înseamnă, aşa cum ar spune cei morţi şuşotind
despre vii – a-şi vedea capul plin de mătreaţă / chiar şi
atunci când părul le lipseşte. Poate te-ai plictisit să tot
experimentezi pe noi ca pe nişte îngeri docili / şi să ne
priveşti cu uimire întrebându-te oare cât mai pot duce –
sunt versuri în spiritul aceleaşi viziuni folcloric-apocrife,
cu toate că răbufnirea lor ne pare destul de autentică.
Poezia lui Ion Cocora rămâne prizonieră în spiritul său
auto-holismului psihic ca mimare a unei meta-dimensiuni,
ca o proiectare a eului ce îşi asumă (şi) funcţionarea
în golul metafizic, pe care e sigur că-l poate
umple şi suplini. Ceea ce face ca sinceritatea sa confesională
să pară pe alocuri trucată. Deşi, nu e trucată:
e numai o neputinţă congenitală a egoului liric de a
transcende reprezentarea concreteţii şi o putinţă de a-
şi afla o compensaţie în trăirea sensibilizată, senzorial
şi imaginar hipermultiplicată şi „eterizată”, a acestei concreteţi.
E poezia unui „bovarism” metafizic – în care autoextazierea
seamănă câteodată – ca să ne exprimăm
chiar printr-un vers al poetului – cu o gesticulaţie în vid.
Dar seamănă şi cu o însetare nepotolită de sine, a fântânii!
(stau de o viaţă în faţa fântânii / şi mă întreb cum
să-i potolesc setea). Şi… ca reflex al unui act de autoscrutare,
nu va lipsi, la un moment dat, nici semnalul
dublei distribuiri a vinovăţiei: … / Dumnezeu sigur pe
sine / mă ţine în mâini ca pe un excavator uzat / deasupra
unei gropi comune / e modul lui de a se exorciza /
de a muşca dintr-o viaţă în care / s-au strâns atâtea păcate
încât i se / strepezesc dinţii şi-i cad unul câte unul
/ ce nu poate să-mi ierte / e că mi-am inventat singur
blasfemiile.
Lirica sa aparţine unui existenţialism proteic sui-generis
paradoxal, încolţeşte permanent în promisiunile şi
virtualităţile unei mari literaturi, care, asemenea unui
Moise, ajunge doar până la liziera „pământului făgăduit”
fără să reuşească – prin propriile ei determinări – pasul
decisiv. Rămâne, în schimb, un „caz” deosebit de interesant
în desfăşurarea istorică a poeziei româneşti.
Dana Nora Dinu
MALUM – MALUS SAU SINDROMUL NEFERICIRII
INCURSIUNE ÎN SIMBOLISTICA MĂRULUI
Ceci n’est pas une
pomme – Magritte
avea să exprime în cuvinte
ceea ce cultura
ne comunică în permanenţă,
de la „cotitura”
creştină începând:
că, dincolo de
aparenţa inocentă şi
benefică, mărul este
nodul unei reţele simbolistice
ce se întinde
între poli contrari. În
aparenţă, „obrazul”
umbrit se datorează
posturii nefaste din Biblie.
Dar, după cum se
ştie, cartea sfântă nu precizează natura pomilor din
grădina Raiului.
Motivul mărului miraculos din mijlocul grădinii paradisiace
păzite de un monstru reptilian este mai vechi.
După unele teorii, el ar fi pătruns în mentalul creştin datorită
artei renascentiste tributare miturilor greceşti. Şi
în istoria mitografică este semnalată originea noţiunii de
arbore al vieţii reprezentată prin măr în nordul bazinului
mediteraneean, de unde s-ar fi răspândit în Asia Mică
şi Nordul Europei 1 . Într-adevăr, zeiţa nordică Idunn avea
în stăpânire mere care îl înzestrau cu nemurire pe cel
care le dobândea.
Explicaţii destul de plauzibile se bazează pe dubla
ipostază – de măr şi şarpe – în care era reprezentat
Zeul Pământului, precum şi pe atitudinea ostilă a primilor
creştini faţă de orice simbol păgân. De asemenea,
lexicul latin înregistrează o serie de corespondenţe semantice
interesante 2 . Mai mulţi comentatori au sesizat
omonimiile, pe de o parte dintre substantivele „malum”
(mărul ca fruct) şi „malum” (rău, nenorocire, pagubă), şi
pe de altă parte dintre adjectivul „malus” (rău) şi substantivul
„malus”(măr) cu sensul de pom fructifer.
Desfăşurând mai departe istoricul lexicologic al cuvântului
măr, Jacques Brosse evidenţiază ascendenţa
lui „malum” din grecescul „melon” (μήλο), care avea un
sens mai extins. În cele din urmă, ambele cuvinte au
ajuns să denumească orice fruct care se asemăna cât
de cât cu mărul 3 . Mai mult, în Evul Mediu, când, în urma
noilor descoperiri geografice, au fost aduse în Europa
o serie de vegetale exotice, cuvântul măr a fost utilizat
şi în alte limbi – singur sau în combinaţie cu alte cuvinte
38 SAECULUM 5-6/2011
PRO