OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

aniversări
Bucur selecta în 1962 un masiv volum, Opinii şi atitudini,
în care problemele limbii ocupă un loc central. În
materie de filologie aceştia sunt câţiva dintre mentorii
mei. În facultate (am făcut-o în anii buni 1964-1969),
deliciile filologiei mi le-a revelat nu titularul cursului: soporificul
Vicu Mândra (Yahve să-l odihnească şi să-l
ierte că multă plictiseală ne-a adus!), ci maliţiosul fermecător
care a fost Şerban Cioculescu, care ne preda
istoria criticii literare. Cursul se ţinea dimineaţa devreme,
la 7,30, profesorul venea punctual de la vila lui
de pe strada Dr. Turnescu, nr. 5, intra în sala 15 înfofolit,
purtând o căciulă neagră şi şoşoni ori galoşi (în funcţie
de intemperii), vorbea dezbrăcându-se de palton şi accesoriile
incomode şi până-şi ocupa locul pe scaun
ajungea deja departe cu expunerea despre cutare protocritic
Gh. Peşacov care socotea critica o formă de „zavistie”.
Mai citea, amuzându-ne nespus, pagini din vechi
memorialişti, comenta cu umor defecte fizice ale unor
personaje. Un freamăt de memorie îmi readuce în minte
silueta „Aglaei, fiica polcovnicului Iordache, care lihnea
(şchiopăta, n.n.) de-un picior.” Când am fost pentru
prima dată în Basarabia, în vara lui 1990, am fost singurul
român din dreapta Prutului care a înţeles spusele
localnicilor când susţineau că deşi „lihneşte deja, comunismul
jupeşte şi năduşeşte norodul.” În primii ani de
jurnalistică, am început să-mi cumpăr dicţionare vechi,
ediţii ale unor scrieri poprite, studii de lingvistică, restituiri
moderne ale unor lucrări fundamentale. B.P. Hasdeu,
Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, Vasile Bogrea,
Iorgu Iordan, Al. Rosetti sunt mentorii mei pe care îi citesc,
îi admir şi-i preţuiesc cu stăruinţa cu care americanii
îşi venerează „părinţii fondatori”.
– Să revenim la lucrarea menţionată. Când aţi pornit
demersul dvs., aţi ştiut, de la bun început, că nu veţi întocmi
doar un dicţionar de expresii şi locuţiuni (aveam
deja unul, voluminos) sau această Poveste a vorbelor
s-a transformat într-una a lumii româneşti pe parcurs,
povestea impunându-i autorului să o dea la iveală
– Nu m-a tentat niciodată să întocmesc doar un dicţionar
de expresii şi locuţiuni. Pentru asta există specialişti,
oameni austeri, cartografi, oameni preocupaţi mai
mult de înregistrare, decât de interpretare. Dicţionare
de expresii şi locuţiuni existau deja, nu prea multe, dar
existau. Unora dintre ele le-am semnalat de altminteri
existenţa în Bibliografia finală. Citindu-le cu atenţie, am
constatat că cele mai multe dintre ele erau dicţionare
din dicţionare, se rezumau la selectarea unor exemple
şi atestări scriptice din vestitele lexicoane ghidate când -
va de Sextil Puşcariu şi Lazăr Şăineanu. Era aşadar un
fel de travaliu puţin original în care investigaţia proprie
avea proporţii modeste. Într-o nouă ediţie a captivantei
lui cărţi Corsarii minţii. Istoria ilustrată a pla giatului la români,
Alexandru Dobrescu ar avea la dispoziţie un material
generos pentru secvenţele Savanţii şi Dascălii. Şi
apropo de Alexandru Dobrescu: dacă tomul voluminos
pe care-l amintiţi nu e un lexicon de V. Breban ori de
Gabriela Duda, ci este Dicţionarul de expresii idiomatice
româneşti publicat de fostul foiletonist nemilos şi sagace,
atunci ţin să menţionez că acesta a apărut în
2008, deci ulterior Poveştii vorbelor. Alexandru Dobrescu
şi-a ales exemplele doar din cinci autori: Anton
Pann, Eminescu, Creangă, Caragiale şi Topârceanu. El
pleca de la o realitate scripturală, eu am pornit de la „fişarea”
unei realităţi orale, convins fiind că fiecare ascunde
o „poveste”, o forma mentis, că e ima ginea unei
lumi a cărei istorie o spune. Cercetându-le pe fiecare în
parte, cumva în maniera lui Hasdeu, al cărui Etymologicum
Magnum Romaniae mi-e din 1972 carte de căpătâi,
am descoperit că ele se pot articula într-o
adevărată istorie secretă a românilor. Şi-am început –
de unul singur – munca epuizantă de găsire a atestărilor,
de la cronicari şi Dosoftei, la cei de azi. Mai bine de
un deceniu, tot ce-am citit, am citit cu creionul în mână,
tresărind de bucurie ori de câte ori găseam expresia
căutată, a cărei poveste voiam să o spun. A fost un detectivism
răsplătit când şi când de găsirea „pistei”. Datele
obţinute, din multiple domenii (şi trebuie să vă spun
că sunt un cititor nesăţios!), am vrut să le epicizez, să
le dau alura unei istorii insolite ce poate captiva şi pe
cititorul experimentat, şi pe cel tânăr. Când identificam
exemple noi, plasându-le cronologic ca într-o istorie,
trebuia să reiau, să refac textul. A fost epuizant, dar plăcut,
deşi într-o vreme credeam că nu voi mai termina
niciodată această carte. Fişele şi variantele ei alcătuiesc
un morman de file.
– Din ce în ce mai des, mă încearcă sentimentul
inutili tăţii, al luptei cu morile de vânt. Trăim parcă în
două lumi paralele – specialiştii, care avertizează, explică,
iau atitudine, publică articole, studii, tomuri, şi
masa vorbitorilor (îndeosebi tineri) – cu limbajul pe care
eu personal îl numesc (replică la cel „de lemn”, ţeapăn)
„de plastic”, artificial, lipsit de viaţă, de savoare: sărăcie
verbală, inexpresivitate, amestec grotesc de barbarisme,
trivialitate... Dacă ne referim la varianta orală –
un accent nefiresc limbii române, ce ţine parcă să justifice
salutul pe care ni-l adresează străinii în vizită prin
Capitală: Hello, Budapest! Dacă ne uităm şi la varianta
scrisă, adaug totala brambureală în privinţa semnelor
de ortografie şi de punctuaţie – folosirea virgulei, de
exemplu, a devenit o mare necunoscută chiar şi pentru
cei instruiţi! De unde vine această nepăsare, cum îi ziceţi
dvs., această atitudine de dispreţ – i-aş zice eu, faţă
de limba naţională
– Instabilitatea accentului, frecvenţa celui protonic
anglo-hungarist mă îngrijorează şi pe mine şi mi-am
mărturisit neliniştea în Argumentul preliminar. Încep să
mă întreb dacă nu există o legătură între dezorientarea
unei societăţi care de mai bine de două decenii nu-şi
poate stabili priorităţile, accentele, şi această derută observabilă
la nivelul limbii. Dar să vedeţi o curiozitate:
atunci când chiar ar trebui să pună accentul ca ungurii,
vorbitorii români – şi cel instruit şi cel neinstruit – o iau
prin porumb. Îmi stăruie în amintire crâmpeie de fraze
auzite în ultimele zile la diverse televiziuni şi la radio.
La Antena 3 am ascultat un realizator vituperând energic:
„Trăgéţi-l [corect: trágeţi-l] la răspundere pe Sorin
Roşca Stănescu”. Florin Piersic, etern tânărul Florin
Piersic, vine în ajutorul pensionarilor recomandându-le
vajnic: „Ducéţi-vă [corect: dúceţi-vă] la Centrofarm!”
Într-o reclamă intens difuzată, ergo bine plătită, poate fi
22 SAECULUM 5-6/2011
PRO