OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
vânt neaşteptat, ca ringhişpir, sare din pagină „cu puteri
grozave” ca ale lui Grigore din Caşvana.
„Puteri grozave” are şi Iliuţă, Călugăraşul din Calafindeşti:
nu-l latră câinii, nu simte nici foame, nici sete,
se închină „la ceas neauzit” şi vindecă la fel ca-n scripturi.
Curat şi luminat, moare în numele utopiei lui. Împuşcat,
deşi nu se împotrivise („nevinovăţia nu
cântăreşte nimic”). „În satul românesc, despre care doar
proştii vorbesc cu dispreţ, există încă adevărul nestricat
al lumii. Nu e uitat, a fost pus la păstrare”, crede cu sfinţenie
Călugăraşul. Alături de el e ucis şi Gavril M., ca
pe front. „Ucide păstorul şi turma se va risipi”. Frăţia
teandrică, solidaritatea mistică au fost spulberate prin
glonţ. Personajul central (un practician social) e om auster,
neostentativ, însingurat şi retras. Gavril M., adept al
curăţeniei moral-civice, e tenace şi demn. Modul de a-l
înfăţişa cititorului e pe măsură, Mareş deţinând un control
al stilului desăvârşit. Numai un houret, un câine
prost de vânătoare care aleargă aiurea, în toate direcţiile,
înghesuie detalii peste detalii. Pentru un virtuoz în
arta detaliului, montajul şi dozajul sunt esenţiale. Am
acest defect, ca şi personajul lui Mareş, Opriţescu: mi
se fixează în minte anume amănunte, aparent, doar
aparent, irelevante. L-am invidiat pe Anton Holban că
l-a pus pe motănelul Ahmet să doarmă cu capul pe volumul
Albertine disparue, ca să trimită la Proust. Mareş
îmi dă şi mai multe motive de invidie decât Holban: cortelul
roz al lui moş Onofrei, contabilul, în rapel cu „o
uriaşă minge roz-pal” – tufa de rosa canina. Totul e
dozat cu grijă, „milimetric”. Nimic nu-i lăsat la întâmplare:
de la nume (armăsarul are nume femeiesc,
Nuşka) la faptul important că Gavril M. era om însemnat
– fără două degete, tăiate de maşinăria care se cheamă
frapant, şişcorniţă; ceea ce l-a împiedicat să fie preot,
dar nu l-a clintit din proiectul de a reconstrui biserica voievodului
Ştefan, arsă de ruşi. Nu teoria face romanul,
ci vocaţia, harul. Totuşi, Radu Mareş strecoară în prima
parte a cărţii o teorie. Când începe romanul întreabă
autorul. Când se termină amintirile, notele biografice,
observaţiile despre cultură, politică, mentalităţi, istorie...
Aşadar nu agreează inserturile, fie ele descriptive, estetice,
jurnalistice, textele de frontieră, „impure”, amestecând
eseul cu „fiziologiile”, documentul cu
pseudo-jurnalul, într-un cuvânt, contaminarea genurilor.
Este el hablador prin excelenţă. La un moment dat,
Radu m-a întrebat telefonic dacă nu-i prea multă etnologie
în roman. Nu este, deşi, dezvoltată, nunta Parascuţei
ar putea tinde spre un manual de datini in nuce.
Dar la ce nu se pricepe Mareş, de la cai la... duzii lui
Herr Franz, austriacul care a ales cu inima Bucovina
(„Deşi, dacă e vorba de inimă poţi greşi foarte uşor”).
Lucid şi onest e prezentat şi acel melting-pot (invers
decât la americani) al satului bucovinesc. Tatăl Katriei,
ruteanul căruia nu-i plac românii, zice: „la ce le-a trebuit
lor, românilor, ţara asta, dacă nu se pricep şi nici nu le
trece prin cap s-o administreze ca lumea”. Satul nu are
nici feşter, nici inginer silvic, nici doctor... Le scoate ţiganca
Tina dinţii oamenilor, „cu doar două degete”. Unceşului
(spus pe bucovineşte) Anton nu-i plac nici
nemţii: „Dacă vrei să ştii, pe nemţi nici nu trebuie să-ţi
placă de ei, pentru că nu le pasă, adică n-au nevoie de
asta”. „Mie îmi plac toţi popii la grămadă, chiar şi rabinii.
Îmi plac, dar de departe”, spune Octavian Voropkievici,
în spatele căruia se ghiceşte însuşi Radu Mareş. „Sângele
hotărăşte”, zice ovreiul Horovitz. „Încântării gălăgioase
a jidovului” i se opune „prudenţa rece,
ţără nească”: „Străin însemnând ceva cu care, asemeni
oloiului cu apa, tu n-o să te amesteci niciodată, oricât
ai vrea”. Pentru că nu toţi suntem egali etnic, asemenea
pieselor de domino egale, ci diferiţi. Apud Noica: „Este
român cine a uitat că e altceva”. Mareş apără stilul etnic
românesc (un scriitor bun o face cu eficienţa unei armate),
fără teamă de etichete ca şovin ori antidemocrat.
Nu crede că ideea naţională e caducă, deşi calitatea românilor
a scăzut dramatic şi pe nedrept.
Faţă de cărţile anterioare, în Când ne vom întoarce
e mai multă analiză şi mai mult fantastic. Mai ales când
e vorba de Katria, femeia fabuloasă, ca din marea literatură
rusă, Mareş încalcă pactul: nu mai suportă condamnarea
la realism, evadând în fantastic. Katria îi
simte moartea omului ei, vine pe calul negru, în rochie
albă, cu puşca retezată. Moare, dar trage prima. Personajul
intră nesmintit în logica auctorială; în cazul ei,
vocea narativă e atotştiutoare. Ecaterina Suhorveschi
se foloseşte, în relaţia cu tatăl ei, ruteanul, de „ucraineana
cea muzicală”. Partea creierului numită de Platon
logistikon foloseşte germana, cu „eleganţa ei geometrică”,
limba stră-străbunicii Else. Pentru nous – intuiţie
are nevoie de româna „ca o pădure întunecoasă, fără
capăt”; Katria ştia să dispreţuiască „nemţeşte”, dar pentru
Einfühlung apelează la română: „gândurile ei secrete
(...) cereau însă insidios limba română, cuvinte neînchipuit
de fragile, nestăpânite cu tot curajul şi care, ca în
basme, se prefăceau în abur sau în pulbere atunci când
le punea la încercări”. Frumoasă lecţie şi elecţie!
Sub titlul Ci bietul om sub vremi, în „Acolada” din
dec. 2010, Lia Cozea vorbea despre „înfrângerea
eternă a eternilor inocenţi”. S-a gândit, cred, la Iliuţă teologul.
Întâmplarea tragică nu-i înfrânge pe cei doi iubiţi,
nu sunt biete fiinţe sub povara vremilor potrivnice. El se
revoltă şi moare; ea se revoltă şi moare. Cu moartea
pre moarte călcând, călcând-o. Intră în timpul etern, al
morţii sacrificiale, prin dragoste ritualică. Mareş, supranumit
nu degeaba „cardinalul de Retz”, evită magistral
melodrama. Mă opresc aici, simţind asemenea lui Gavril
M. „mica ameţeală a stării de bine” în faţa acestei reuşite
literare. Bocitoarele critice ne spun că literatura română
nu are roman. Nu ştiu dacă avem roman, dar
sigur avem romane. Unul este Când ne vom întoarce.
Rămâne doar ca roata norocului de scriitor să-l scoată
long-seller.
Să nu uit: „Ne vom întoarce într-o zi” e titlul poeziei
de temniţă a lui Radu Gyr, din care citez strofa ultimă:
„Şi-n lacrimi ori în mângâieri, / Tot noi vom curge, zi de
zi, / În tot ce mâine, ca şi ieri, / Va sângera sau va iubi.”
N.B. Juriul de nominalizare a premiilor USR pentru
cărţi apărute în 2010: Alexandru Dobrescu, preşedinte,
Mircea Bârsilă, Paul Cernat, Gellu Dorian, Andrei Terian.
8 SAECULUM 5-6/2011
PRO