OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

aniversări
supoziţii şi convingător în demonstraţii.” (Gelu Negrea);
„Un joc dictat de erudiţie, seriozitate, gust artistic, un joc
a cărui supleţe trimite la eseiştii rasaţi ai literaturii noastre.”
(Liviu Grăsoiu); „Ioan Adam este un spirit enciclopedic
şi are talentul de a şti să folosească ceea ce ştie.
Fiecare zicere cuprinsă în volum beneficiază de altfel
de incursiuni în istorie, politică etc., luând proteic forma
unui articol dintr-o enciclopedie. [...] Povestea vorbelor
este o carte încântătoare, care nu lasă limba română
să sărăcească în astfel de vremuri vitrege pentru
dânsa.” (Constantin Stan). „Criticul şi istoricul literar cu
imaginaţia ideilor, dublat de filologul subtil şi pasionat,
animă istoria cuvintelor şi a zicalelor, de la origini până
în prezent, într-un mic tratat sui-generis de recompunere,
în fond, a unui suflet colectiv ce dăinuie în patria
limbii şi a literaturii române” (Constantin Coroiu); „Este
pentru prima dată la noi când apare o astfel de carte,
un veritabil Rolex al filologiei româneşti, iar Ioan Adam,
autorul ei, cred că ar merita să fie felicitat public şi apreciat
ca atare nu numai afară, ci şi în ţară.” (Mircea
Bunea).
Referindu-mă la ultima opinie, aş menţiona că Povestea
vorbelor a fost desemnată „Cartea anului 2007”
de către juriul Uniunii Ziariştilor Profesionişti, iar premiul
a constat într-un sejur de 7 zile la un hotel de 5 stele
din Hurghada (Egipt). Mi-au lipsit, din păcate, „rude la
Ierusalim” în juriul Uniunii Scriitorilor. Dar, se ştie, nimeni
nu-i profet în ţara sa... Ieri am avut o surpriză care m-a
pus pe gânduri: Uniunea Scriitorilor din România, respectiv
Asociaţia Scriitorilor Bucureşti (din care fac
parte), mi-a trimis o Diplomă de Merit. „Cu ocazia împlinirii
vârstei de 65 de ani. Pentru activitatea deosebită
în promovarea literaturii române vreme de mai multe
decenii şi pentru valoarea recunoscută a operei.” Indemnizaţie
de merit voi lua, poate, la 75 de ani, dacă
mă voi învrednici să iau şi vreun premiu al Uniunii. Fără
el, geaba activitatea, geaba valoarea!
– Vă raportaţi, în prefaţă, la Titu Maiorescu şi amintiţi
semnalul de alarmă pe care acesta îl trăgea în 1868,
atenţionând că limba română poate deveni o ruină. La
rândul ei, lucrarea dvs. este un avertisment. Avem nevoie
– susţineţi – de o politică pe termen lung a limbii
române. V-aş ruga să detaliaţi! Cum aţi proiecta Domnia
Voastră această politică (poate o auzi, totuşi, cineva)!
– Totul trebuie reînceput în şcoală. Depreciindu-se
şcoala, ironizându-se buna pregătire culturală (căci societatea
ultimelor două decenii a arătat că se poate
reuşi în absenţa performanţei şcolare, că poţi fi ministru
dându-ţi bacalaureatul la 24 de ani, că poţi ajunge chiar
preşedinte recunoscând cinic, în public, că n-ai excelat
la carte, că poţi fi pontonier, dar să tai punţile meritocraţiei
de la înălţimea portofoliului tău ministerial provizoriu),
propulsând în prim-plan politicianul ignorant după
regulile algoritmului politic, dând radiourile şi televiziunile
pe mâinile agramaţilor, s-a ajuns unde s-a ajuns.
Poate că vor trece două-trei generaţii până se va repara
ce s-a stricat în două decenii. Trebuie primenit corpul
profesoral. Mulţi elevi ignoranţi înseamnă mulţi profesori
ignoranţi. Trebuie reintroduse emisiunile de limbă la radiouri
şi televiziuni. Acum, doar Radio România Actualităţi
difuzează o pilulă. Ca istoric literar, observ pre -
zentul şi am impresia că trăiesc cu 130-140 de ani în
urmă. Cum vedea Eminescu România Simplu: „ţara
reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte, a administratorilor
fără ştiinţă, a profesorilor fără elevi, a academicienilor...”
Ei, pe 1 august seara am ascultat la o
televiziune un academician şi un profesor universitar
(„nu spun ţine, persoane însemnate”) vorbind teribil de
agramat. Să reintroducem respectul pentru calitatea
limbii române, învăţând de la francezi şi de la spanioli.
În Franţa, de pildă, există un Minister al Cooperării, cu
un departament special dedicat francofoniei şi problemelor
limbii franceze. Francofonia e considerată în Hexagon
un obiect al apărării naţionale, ghidat de o
politică pe termen lung. Asta presupune cercetare, mobilizare
comună, proiecte solidare, întreprinderi bilaterale
sau multilaterale, schimburi de persoane şi produse
(spectacole, muzică, cărţi, conferinţe, festivaluri, burse,
premii).
Dară noi, noi epigonii... În ministerul condus de dl
Kelemen Hunor n-am auzit să existe vreun funcţionar
responsabil cu românofonia, Româna vorbită în Parlament
e precară. Dacă acolo e aşa, de ce ne-am mira
că şcolarii vorbesc o română minimalistă, scâlciată, că
în general „ni s-a birjărit limba”, cum scria un excelent
comentator al lui Bacovia Când cineva încearcă să
apere biata limbă, cum a făcut-o George Pruteanu, devine
obiect de satiră concertată şi ineptă. N-o fi fost
acesta un „arheu”, cum îl considera cândva dl Liiceanu,
dar nici un ignar n-a fost. Suntem, cred, singura ţară în
care produsele sunt vândute numai cu explicaţii în alte
limbi. Când s-a cerut impunerea prin lege a unor explicaţii
româneşti s-au răzvrătit cretinoizi imberbi de pe la
ziare şi televiziuni. Ei, cică, înţeleg engleza, japoneza,
lituaniana, slovena. Sigur nu le ştiu. Se vede şi din producţia
noilor generaţii de traducători care lucrează cu
hurta. Ca să traduci bine dintr-o limbă trebuie să cunoşti
bine şi limba în care traduci. Cine controlează calitatea
acestor traduceri Aud că în Suedia există un juriu al
bibliotecilor cu atribuţii exprese în acest domeniu. La
noi, pasivitate, lene, vraişte.
– Prezentaţi, în cartea dvs., „povestea” a 64 de expresii.
Îmi permiteţi să vă redau câteva auzite prin
mass-media: „a face cuiva catârul”, „a pune sare pe
piper”, „a face salteaua [safteaua]” chiar şi deja încetăţenita
„cu surle şi trâmbiţe”. Mai adaug: „a plăti tribut”
cu sensul de „a aduce un omagiu”... (vă asigur că am o
întreagă „colecţie”!). Credeţi că vom asista, în viitorul
apropiat, la dispariţia totală a acestor comori de limbă
şi civilizaţie din limbajul uzual Că ele vor fi doar apanajul
unei foarte restrânse categorii de „iniţiaţi”
– M-a amuzat „colecţia” dumneavoastră de expresii
deraiate. Mai adaug şi eu una care m-a distrat enorm:
„mi s-a deschis aperitivul”. Cât priveşte generalizarea
formei „cu surle şi trâmbiţe”, în loc de „cu surle şi tobe”,
vă amintesc că e vorba de un ghinion lingvistic durabil.
Prin anii ’50, o poetă, acum dispărută, vorbea de „turle
şi sobe”. Nu cred că aceste „comori” vor dispărea curând.
Buruienile sunt mai rezistente decât plantele cultivate.
24 SAECULUM 5-6/2011
PRO