OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
frabilă devenită o floare de dovleac (nimica toată – din
subconştientul lui), craterele unui vulcan stins, care duc
spre centrul pământului „coborând / în locuinţele subpământene
ameţite de frumuseţea lumii / părăsite: stafii
ale vechilor cauze, pentru care / au murit atâţia în secolul
20” etc... Imagini care intră şi ies, precum într-o
oglindă magică: „Ne-am putea reîntâlni / într-adevăr,
pentru o clipă, la o nouă inversare a polilor/pământului.
Mă auzi ”, ce ar putea fi nu imagini obsedante redate
nouă prin glasul unui poet, ci semnele încifrate al unui
profet al poeziei. Lumea aceasta „oprită la porţile / simţurilor
noastre” (din poemul Dosarul de securitate) e
lumea ieşită din „mâlul memoriei încet, greoi”, pe care
o îndură în captivitatea gândurilor şi simţurilor cu care
îl încearcă în vis Creatorul suprem şi înţelese acum ca
trepte şi pricini care îi încuviinţă destinul în poezie.
„Nimic nou în zare”, se întreabă undeva. Şi ce vedem
noi, nu e demonul care îl va răscoli, ci ispita de care
avem atâta nevoie „să suim până în apropierea craterului
/ Mării Liniştii, pe Lună” – pentru a înţelege de ce
ficţiunile lui LIS operează cu fapte probabile. Ne-am pus
mereu întrebări şi ni le vom pune mereu, pentru că nici
Hamlet n-ar fi descoperit dedesubturile unei lumi croite
nu tocmai după chipul şi asemănarea Creatorului ei.
Dacă... dacă n-ar fi pus la timp fatidica întrebare. Rostul
ei însă e dacă până la urmă toate astea chiar meritau a
fi puse. Cu cea de a 12-a carte de poezie, „Craterul
Platon”, Ed. Vinea, 2008, Liviu Ioan Stoiciu face un salt
în timp şi peste timp, într-o altă dimensiune a timpului
de acum, fără să uite o clipă avertismentul platonian de
alungare a poeţilor din cetatea numai de acela închipuită.
Aici ne sunt puse o serie de întrebări „care au
ajuns să se sfâşie până la urmă între ele”... Suntem aici
ca în cetatea platoniană, adică ai nimănui. Abandonaţi
de poet pe o insulă fără viitor: „Uitaţi-vă ce strălucitoare
a mai crescut pe aici / buba rea” (buba rea). E „craterul
platon” o carte de poezie care să ne pună dinainte confesiunile
unui aspirant la „Domnul Amărăciune” –
urând viaţa – cum spunea Emil Botta, sau e „steaua numită
amărăciune” (destinul nostru n.m.), după cum spunea
Dimitrie Cantemir În ultima vreme, LIS face tot mai
multe referiri la profeţia unui Timp care, iată, nu ne mai
aparţine. Între dimensiunea cealaltă a Timpului care ne
absoarbe lent şi oglinda Prezentului, nu-mi pot lua ochii
de la acea „cioară coborâtă din zbor să se odihnească:
pe / o piatră. Piatră de încercare / a tristeţii, care / domină
cărăruia zilei de mâine...”, (…) – adică, o fi ştiind
el ceva – imagine obsedantă revenind când şi când
în versurile lui LIS. Nu e corbul lui E.A. Poe, cel care să
ne îndemne la a descifra tâlcul semnelor ciudate în făptura-i
de tăciune. Să fie cioara asta profetul cu pană
nea gră din însemnările versificate ale poetului nostru
„Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine!”, se răzvrătea „irevocabilul
poet” al unui Eldorado atât de îndepărtat. „Păcat
că... Voi nu auziţi din când în când nişte paşi / îngheţaţi,
în urmă Când întorci capul nu mai e nimeni.” (spune
poetul din „craterul platon”). Nu i-am găsit încă acea decriptare
cu care să-mi năucesc ascultătorul acestui discurs.
Imaginea ei însă revine tot mai insistent şi nu pot
scăpa de ceea ce M. Eliade numea complexul nr. 1 în
povestirea „Pe strada Mântuleasa...” Adică un ansamblu
de închipuiri hebraice şi obsesive – posibile cauze
ale insomniei de care se plângea poetul în „Cartea zădărniciei”
– („strigi fără glas”), acele închipuiri subordonate,
la rândul lor, lui Platon sau Aristotel care şi-au
închinat viaţa scrierii unui cod al convieţuirii noastre pe
acest pământ. „Ştii cine / sunt (Eşti o cădere de meteorit)...
Sunt incandescent! Poate: de departe” (o obsesie).
Între a tăinui şi aparenţe, poetul chiar vede
lucruri pe care noi ceştilalţi... tot încercăm o decriptare.
Încercaţi cu mine Păi, întotdeauna în noi sunt două
moduri de a gândi existenţa. O insulă mitică aici, în
această parabolă ne ţine prizonieri ca pe Robinson Crusoe
de nu ne putem încă desprinde Căutând o uşă
„uşa spre altă dimensiune...”, din nou ciorile... „ciorile /
strânse grămadă le cârâie în zbor pe deasupra / capetelor”.
De aceea, nu mă întrebaţi de ce Gaugain, pictorul
impresionist al timpului său, nu fusese înţeles de armatorul
care-i comandase tabloul „Calul Alb”, pe motiv că
acesta a devenit prea verde. Şi nici nu voi acuza pe cei
care încă nu-l înţeleg pe LIS, aşa cum o făcuse pictorul
în cauză categorisindu-şi criticii ca lipsiţi de orice imaginaţie.
În poemul care dă şi titlul volumului, Liviu Ioan
Stoiciu face o trimitere aluzivă „de culoare” la acel tablou
celebru cât un testament (întâmplător denumit
aşa), şi pe care Gaugain şi-l intitulează „De unde
venim Ce suntem Încotro ne îndreptăm” Dacă Gaugain,
în tabloul său, punea lumii întregi trei întrebări,
poetul reface acest tablou neînţeles: „ce sunt Sau
cine” Şi ne trimite din nou la cerurile înalte: „ei îşi
îneacă / privirea în adâncul cerului”. Şi un avertisment
generaţiilor viitoare: „Lăsaţi să-şi urmeze calea”. „Mă
gândesc dacă insul de geniu poate supravieţui propriei
libertăţi”, spunea Ion Gheorghe. Dacă tot ce am cheltuit
pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe
eram acum, ar fi spus E. Cioran. „Poate mi se năzăreau
numai nişte zori noi”, îşi amintea la un moment
dat Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte
bine râde de el. Un râs amar ca acela al omului din zi-
Loja
44 SAECULUM 5-6/2011
PRO