OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
imaginea „femeii păcătoase” apare în diverse ipostaze
şi medii. Mitul atragerii bărbatului în „aventura” erotică
ce avea să provoace expulzarea din Paradis a fost
transpus cu precădere, firesc, în scenariul ritualisticii
nupţiale: într-un obicei din Banat, mărul primeşte valoare
de catalizator al păcatelor: împănat cu bani, este
azvârlit peste cap de către mireasă, iar cel care reuşeşte
să-l prindă îl aruncă (după ce în prealabil a extras
banii), fiind plin de „păcatele” miresei „culese” din apa
de spălat a miresei unde fusese pus în acest scop 10 .
Mai mult, mărul se pune şi în apa de scăldat a nou-născutului,
după care se aruncă la rădăcina unui pom fructifer
(păr), pentru a preîntâmpina contaminarea fătului
cu păcatele mamei 11 .
Dacă în secolul al XVI-lea tematica reprezentărilor
artistice dovedea o preocupare pentru scenariul căderii
omului, în timpurile moderne aceasta pare să se fi fixat
asupra rolul esenţial al femeii în evoluţia umanităţii.
Gustave Courbet o demonstrează fără menajamente
într-un tablou care avea să iasă la lumină abia peste un
secol, şi pe care l-a intitulat Origine du monde. Tulburarea
publică iscată cu ocazia acestui eveniment dovedeşte
o dată mai mult că omenirea nu a scăpat de
povara păcatului primordial. Expunerea în prim-plan, în
exclusivitate, a celei mai intime părţi anatomice a femeii
nu a trecut de bariera morală a pudorii, dar şi a semnificaţiei
originare. Într-un roman care încearcă să desluşească
motivaţiile şi periplul conceperii acestei opere
artistice, scriitorul turc Enis Batur justifică reacţia de respingere
publică prin refacerea la nivel mental a scenariul
biblic cu episoadele tentaţiei, dar şi al încălcării
interdicţiei divine, într-o „nouă interpretare a Cărţii Facerii
şi a scrierilor sacre”. „Cum poate fi lăsat mărul descoperit!
A-l lăsa descoperit şi a-l expune dorinţei privirii
nu înseamnă, oare, repetarea tentaţiei «păcatului originar»,
şi, în plus, distrugerea metaforei” 12 .
„Teoria mărului”, pe care o construieşte autorul,
identifică fructul ca origine a lumii, metaforă a creaţiei,
dar şi a cunoaşterii, a încălcării constrângerilor, a îndrăznelii,
dar şi a căderii în condiţia umană, de muritor:
„Nu putem uita că prin acea uşă s-a trecut înspre
moarte: am fost îndepărtaţi de Arborele Vieţii fiindcă nu
ne-am putut ţine la distanţă de Arborele Cunoaşterii. Am
vrut să fim precum Dumnezeu, cu dorinţa de a dobândi
capacitatea sa de a distinge Binele şi Răul. Ne-a separat
de el însuşi: «Fiindcă ai rupt şi ai luat ceea ce era
divin, vei fi îndepărtat de Arborele Vieţii». De acum îna -
inte, vei rămâne în mod ireversibil doar un om – ai devenit
muritor.” 13
Perpetuăm astfel la nesfârşit „nostalgia paradisului
pierdut”, neputând regăsi, ca Seth, urmele părinţilor
noştri. Suntem pedepsiţi drastic de fiecare dată când încercăm
să ne depăşim limitele, reiterând mereu aceeaşi
greşeală şi fiind incapabili de a renunţa la a o mai repeta,
pentru că „spiritul luciferic” ne şopteşte mereu că
„dincolo” există ceva din care am făcut şi noi parte
când va. Existenţialiştii au insistat asupra specificului
creştin al acestei culpe, care ne otrăveşte existenţa,
condamnându-ne la o nesfârşită „boală de moarte”. Astfel,
în van a spălat sângele Mântuitorului lemnul crucii
construite din „pomul vinovat”, dacă blestemul mortal
nu a stârpit sămânţa luciferică ce continuă să germineze
revolte interioare ale eului, distrugând echilibrul
paradisiac al sufletului într-un scenariu nesfârşit „tentaţie
– alegere – pedeapsă”. Încălcarea limitei se soldează
întotdeauna cu o ruptură, o modificare majoră,
pentru că, pătrunzând în trans-realitate, spiritul temerar
se confruntă cu o lume complet diferită, ce are alt aspect
şi se conduce după alte principii. Aceasta va duce
obligatoriu la o transformare existenţială ireversibilă:
„cel care se luptă cu monştrii ar trebui să fie atent, să
nu devină el însuşi unul. Iar atunci când priveşti mult
timp într-un abis, abisul priveşte, la rândul lui, în străfundurile
tale” 14 . Şi tot Nietzsche avertiza: „cunoaşterea
deplină înseamnă pieire” şi „ar putea face parte chiar
din caracterul fundamental al existenţei faptul că oamenii
cu o cunoaştere completă sunt distruşi – astfel ca
tăria unui spirit să fie proporţională cu procentul din
«adevăr» pe care-l poate suporta, sau – ca să ne exprimăm
mai limpede, în ce măsură are el nevoie ca
adevărul să-i fie diluat, voalat, îndulcit, abia şoptit, şi
acoperiţi în minciună.” 15
Pe introvertiţi i-a tulburat întotdeauna paradoxul estompării
sensului vieţii în grad invers proporţional cu
eforturile de focalizare, într-un fenomen de „hipermetrofie”
a spiritului: „a căuta sensul vieţii e, poate, primul pas
pentru a înţelege ceva periculos; anume că viaţa are
sens doar câtă vreme nu încerci să-l afli. Dacă te scoli
dimineaţa şi te grăbeşti să te îmbraci şi să pleci după
treburi, nu e niciun pericol. «Odiosul eu» nu-ţi pune probleme.
Stă aţipit sub grijile şi supărările zilnice. Dar
când priveşti cerul, cu gândul că într-o zi n-o să-l mai
vezi, şi începi să cauţi un rost al alergăturilor tale, vanităţilor
şi ambiţiilor din urma ta, eşti deja în primejdie. Se
apropie momentul când vei deveni şi agasat, şi obsedat
de tine însuţi” 16 . Adâncirea în profunzimile autocunoaşterii
este la fel de primejdioasă şi omenirea a învăţat
acest lucru în pofida lui Socrate. „Bănuiesc că Narcis a
înţeles ceva ce legenda nu spune. Şi anume că a te cunoaşte
nu înseamnă a cunoaşte ce eşti, ci a cunoaşte
ce nu vei mai fi. Adevăr care întotdeauna pedepseşte
pe cel care-l descoperă.” 17 .
„Diavolul este cel mai vechi prieten al cunoaşterii.”
afirmă şi Nietzsche, şi, cu toate acestea, vrem mereu
să „muşcăm din măr”, pentru că Bacon ne-a reamintit
că ştiinţa înseamnă putere. Populara emblemă a corporaţiei
Apple care reprezintă un măr muşcat are, se
pare, şi o altă semnificaţie decât cea transmisă de primul
slogan al companiei „Byte into an Apple” care se
referea la echivalenţa „măr – cunoaştere obţinută prin
nesupunere –îndrăzneală”. Potrivit acestui „zvon”, muşcătura
ar fi un omagiu adus matematicianului britanic
Alan Turing care s-a sinucis cu un măr impregnat cu
cianură, experimentând astfel la modul extrem episodul
culminant din basmul Albă-ca-Zăpada, unul dintre scenariile
preferate de el în travestiurile erotice pe care le
practica împreună cu partenerii.
După Nietzsche, la originea oricărui act uman, inclusiv
a dorinţei de cunoaştere, s-ar afla voinţa de dominaţie
asupra celorlalţi, „voinţa de putere”. Uneori, acest
40 SAECULUM 5-6/2011
PRO