OMUL NOU – O REALITATE A ZILELOR NOASTRE - Pro Saeculum

eseu
Jeana Morărescu
POEZIA LUI ION COCORA
ÎNTRE TRAGIC ŞI ELEGIAC 1
După revenirea sa – în forţă s-ar putea spune – în
2003, în câmpul public al poeziei (după o pauză de
aproape două decenii), productivitatea lirică a poetului
de origine clujean, azi bucureştean, Ion Cocora – se
arată în continuare efervescentă. Anul 2003 îi înregistra
volumul Ar mai fi de trăit (Edit. Vinea). Anul următor înscria
Odă caligrafului sau ficţiunile poetului la maturitate
(Edit. Palimpsest), iar în 2007 apărea Va fi o fugă (Edit.
Palimpsest). În aceste ultime volume poetul era şi nu
mai era acelaşi din cele cinci anterioare, care-l lansaseră
în anii ’70. Era acelaşi în măsura în care putea
concepe într-o coerenţă insolită, foarte personală, tonul
confesiv cu o miză profundă, de un manierism estetic
special ca o retracţie proteguitoare în „mască”; un manierism
perforat însă de tuşa uşor suprarealistă ce mărturisea
participaţia inclusivă a subconştientului poetic în
geneza expresiei lirice. Ceea ce îl despărţea de prima
fază a poeziei sale era „cotitura semantică” acordată cu
experienţa de viaţă a maturităţii, dar şi a orizontului experenţial
al intrării într-o „vârstă a senectuţii”. Extazul
imnic şi jubilaţia confesiunii erau în proces de stingere,
tonalitatea trecea tot mai pronunţat în registrul neliniştii
existenţiale ce inducea spectrul „finalului”, al stingerii
definitive. Raportul cu fericirea devenea unul de melancolică
evocare şi melancolică întârziere în trăirea şi retrăirea
uneia dintre arterele fundamentale ale liricii
„cocoriene”: erotica (acaparatoare şi devastatoare) a
senzualului. (Tema sexualităţii rămâne de la început
până la sfârşit, în poezia lui Cocora, una dintre axele ei
funciare, ontologizate ca o justificare a vieţii: o temă tratată
în zona senzualului – în care supremaţia glorificantă
aparţine, pentru sensibilitatea poetului, femeii şi
nu bărbatului.
Femeia, indiferent cine ar fi ea: iubită pură, amantă
sau „curvă”, e adorată arhetipal, cu o devoţiune
aproape sacrală).
Volumul pe care-l comentez în articolul de faţă, în
urma lecturii lui în manuscris, se află, în momentul în
care elaborez acest material, sub tipar la aceeaşi editură
(Palimpsest ) – şi poartă titlul Într-o elegie cu obloanele
trase. Un titlu pe care conţinutul său ni-l va
dezvălui, însă, şi ca frondeur. Poetica acestui volum
pare să sintetizeze întreaga producţie lirică de până
acum a poeziei lui Ion Cocora – în care – în sinteza
„confesiune-manierism-reminiscenţă suprarealistă”, mai
intră şi o predispoziţie textualistă, oarecum precoce,
1
Ion Cocora, Într-o elegie cu obloanele trase, volum în curs
de apariţie la Editura Palimpsest din Bucureşti.
prin percepţia actului scriptural şi a produsului său: poemul
– ca spaţiu existenţial intermediant ce se confundă,
cel mai adesea, cu spaţiul existenţial natural (exterior
sau interior). Frisonul existenţial translează fără frontiere
în poezia lui Ion Cocora între real şi captarea realului
în universul lui scriptural, când poezia, poemul, se
ia pe sine ca obiect al interceptării lirice. Acest aspect
devine foarte pronunţat în această ultimă, până acum,
carte, ce adună toate obsesiile poetului din desfăşurătorul
experienţei sale existenţiale. Stilistic, le convoacă
într-un discurs poetic ceva mai coagulat în jurul unui
centru-idee al fiecărei poezii – prin comparaţie cu discursul
poetic din cărţile primei faze, foarte destructurat,
cu aparenţă fracturată din pricina avalanşei imaginative
a asocierilor, ce-l întreţineau de pe poziţia unui act de
trăire aflat în plină, necenzurată fervoare între nuditatea
lui şi re-crearea, prin interfaţa sa textualistă (de conştiinţă
poetizantă), în propria lui teatralizare.
Poezia lui Ion Cocora rămâne însă, în continuare, în
dispoziţia ei interioară, în mecanismul ei generator, la
punctul de trecere (punct ambivalent, în acelaşi timp seducător
şi deconcertant) dintre trăirea lirică directă şi
trăirea autoteatralizată a celei dintâi, prin re-bifarea sa
conştientizată ca „poem” cu viaţă interioară proprie. Interogaţia,
care va persista în întreaga operă a acestui
poet paradoxal, va fi aceasta: Eul său creator a optat
pentru confruntarea directă cu Viaţa şi cu registrele
acesteia, întinse între vitalitate, anxietate şi tragism –
ori pentru confruntarea cu Poezia, care devine, ca
„oglindă”, o „scenă de reprezentare a Vieţii” Se pare
că ego-ul său, entitatea sa individuală nu a putut opera
în ea însuşi actul optativ – spre deosebire de poeţii purtextualişti,
ce-i vor urma în ordinea istoriei literare – pentru
care obiectul investigării lirice e în exclusivitate
poezia ca scriitură, ca univers al „măştii” actului vital, ca
univers al textului autonom.
Într-o elegie cu obloanele trase e cartea unei tristeţi
concluzive asupra nedreptei întemeieri a existenţei
umane, al cărei capital ontologic, cândva frisonant, e
supus degradării şi perspectivei expiatorii – aşa cum
timpul însuşi – timpul istoric, obiectiv, îşi scoate la suprafaţă
metamorfozele ca pe acte degradante, perimante,
invitând poezia şi pe poet la melancolizare.
Există şi sarcasm în fişa melancolică – elegiacă – a noii
poezii cocoriene. Dar tocmai această „edulcorare” prin
rechemarea în conştiinţă a extazului poetic – fie el şi al
actului de trăire a deprimării, anxietăţii, fricii, revoltei de
tip „cioranian” împotriva „Creatorului” Lumii, decardinalizării
de sens a vieţii – va face ca viza tragică a lucruri-
36 SAECULUM 5-6/2011
PRO