Iliada latină un studiu de caz - Clasice.ro

speranțe. Pentru prima dată existau premisele în<strong>de</strong>plinirii doleanțelor
atît ale poporului, <strong>de</strong> către <strong>un</strong> om-zeu și rege-soare, cît și
ale senatului, <strong>de</strong> către <strong>un</strong> principe luminat.
Georgica ale lui Vergiliu oferă <strong>un</strong> topos care aj<strong>un</strong>ge la modă
atît în privința prozatorilor cît și a poeților: împăratul este în același
timp inspiratorul divin și persoana căreia i se adresează opera
(e.g. bucolicele lui Calpurnius și proemium-ul lui Lucan din Pharsalia,
care marchează apogeul acestei tendințe).
Lucan mo<strong>de</strong>rnizează radical poezia epică, pe care o retoricizează,
și p<strong>un</strong>e în plan sec<strong>un</strong>dar aparatul zeiesc.
49
Ceea ce nu trebuie trecut cu ve<strong>de</strong>rea este raportarea autorilor
la literatura <strong>latină</strong> pe care o percep în mod conștient ca literatură
națională, autonomă. Ovidiu se consi<strong>de</strong>ră ultimul dintre cei 4 elegiaci
(alături <strong>de</strong> Catul, Tibul, Properțiu), satiricii Persius și Iuvenal
se reclamă <strong>de</strong> la Lucilius și Horațiu, Lucan i se op<strong>un</strong>e ca epic lui
Vergiliu și, într-o oarecare măsură, lui Ovidiu; Valerius, Statius și
Silius se proclamă urmașii lui Vergiliu.
Împrejurările istorice afectează genurile literare. Odată cu
<strong>de</strong>zvoltarea monarhiei, discursul politic pier<strong>de</strong> din importanță.
Arta oratoriei se retrage în sălile <strong>de</strong> conferințe și aj<strong>un</strong>ge să aibă
numai <strong>un</strong> rol estetic. Nu mai sînt apreciați oratorii politici, ci profesorii
<strong>de</strong> oratorie și <strong>de</strong>clamatorii. În loc să se mai adreseze <strong>un</strong>or
grupuri numeroase <strong>de</strong> oameni, oratoria folosește în cel mai b<strong>un</strong>
<strong>caz</strong> ca mijloc <strong>de</strong> <strong>de</strong>săvirșire a educației, iar în cel mai rău <strong>caz</strong> ca
prilej <strong>de</strong> întrecere între virtuoși. Apare o întreagă literatură a motivelor
<strong>de</strong>că<strong>de</strong>rii elocinței, e.g. Petroniu, Quintilian, Tacit. Declamația,
inițial <strong>un</strong> exercițiu <strong>de</strong> școală, <strong>de</strong>pășește în strălucire alte
genuri literare. Portretul principelui i<strong>de</strong>al și panegiricul proliferează,
De clementia lui Seneca, și Panegyricus lui Plinius vor
<strong>de</strong>veni repere literare. Și în domeniul poeziei se <strong>de</strong>zvoltă bucolicele
și lirica <strong>de</strong>scriptivă. I<strong>de</strong>alurile republicane și laudatio principis
coabitează a<strong>de</strong>sea.
Din p<strong>un</strong>ctul <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al limbajului folosit, dacă el <strong>de</strong>vine mai
căutat în domeniul prozei, retorica influențează și poezia, lucru
ușor <strong>de</strong> înțeles dacă ținem seama <strong>de</strong> faptul că orice curriculum
presup<strong>un</strong>e acum studii <strong>de</strong> retorică. Se petrec schimbări în gustul
literar al epocii. După ce Cicero dobîndise echilibrul clasicizant
dintre asianism și aticism, începînd cu perioada augustană asianismul
revine în proză, care capătă valențe poetice. Din această
nouă școală se <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong> stilul lui Seneca și mo<strong>de</strong>rnismul epocii
neroniene. Lucan <strong>de</strong>săvîrșește retoricizarea eposului, an<strong>un</strong>țată încă