Noua Prov Corvina iunie 2012

asociaţia cultural - umanitară şi ştiinţifică"provincia corvina"Eugen Evu: unul pe care l-am putea numi „al dorului” (ca o revelaţie, într-o hologramă, a iubirilorde odinioară), nivel al duioşiei şi ( infernului) tandreţii, al regretelor şi al unei rare muzici lăuntrice;cel al liricii frânte şi răsfrânte într-o avalanşă de sensuri şi imagini metafizice care transcend deseoriputerea de înţelegere a omului comun şi, nu în ultimul rând, cel pe care însuşi poetul îl consideră al„mitopoemelor”, cu aer de epos şi baladă.Dar dincolo de marile sfâşieri şi revelaţii ale unui destin care parcă se reclădeşte din propriileisângerări şi (de)sperări când nici nu te-ai aştepta, rămâne certitudinea dorului, ca o constantă aesenţei noastre, perpetuându-se dinspre părinţi şi înspre fii: „La lumina lunei pline/ Mi se face dorde tine/ Mi se face dor de cine?// De sub gând aceasta vine/ Ca ecou întors revine/ Retrimis deNuştiucine...” (Cântec sublunar)Şi în acest recent volum, momentele existenţiale ale poetomului se tălmăcesc în creaţie.Minutele, orele, zilele... Tot ce gândeşte şi simte, tot ce-i răvăşeşte înlăuntru, fără a conştientiza,devine, instinctiv, poezie... Nu-l poţi abate din această magică alchimie, perturbîndu-l, ar fi ca şicând l-ai trezi pe visător, smulgîndu-l dintr-o realitate extremă (dar care-i asigură siguranţă şiechilibru) şi oferindu-i în loc coşmarul unei alte realităţi, care l-ar pierde.Cel „logodit” prin arte („în orgasm de carte”, în cazul scriitorului, ca o eliberare de energiileacumulate lăuntric) caută să desluşească marile înţelesuri ale Fiirii: „Născut, ci nu făcut,/ Viu în vasde lut/ Nu-mi dă pace-un Gând/ De unde venind?// Viscolit venind/ Din străbun Colind:/ cinesuntem, sunt?” (Oratio vechio)Moartea revine şi în poemele acestui volum, obsedant, ca o imagine veche suprapusă pestechipul lumii, fără a stârni însă derută sau spaimă, ca într-un joc sublim al contrariilor: „La ieşireadin pădurea/ Străbătută-n jos şi-n sus/ Şade moartea cu securea/ Răsărită spre apus.” (Cântecîntrerupt). Se poate afirma că în lirica elegiacă a poetului hunedorean din ultimii ani, moartea doareste: „Ceva îngenunchiat/ Scânteind şi sublim/ Să nu auzim cum murim/ Cât anume murim.” (Cevaîngenunchiat)Jocul contrariilor persisită şi în Text fără rimă, unde spaima e cea care în „căldurile reci” tepoate „îmblânzi” în fiară: „Spune-mi poete cu sâni inactivi/ ce ţi-e cântecul, rugăciunea şi Frica/concubinajului cu bărbatul rodica?/ Ori pe atlazuri de paranoia mimoze/ Frica de daimon dinmetamorfoze/ De Meduza Gorgona, de incuba-fecioară/ În căldurile reci te-mblânzeşte în fiară?”Tonul devine deseori sentenţios, oracular, poetul îmbinând înţelepciunea ardelenească şiermetismul unei frânte metafizici cu care ne-a deprins deja: „Pomul smuls să umble-n lume/ Ucigaşsmochin, vezi cum e/ Legea care-n sus ne trage/ Energii energofage/ Cod străpuns, oarbe catarge/Viaţamoartea e bolnavă/ Curcubeul, sacra navă,/ Azvârlită-n promisiune/ Una face, alta spune/ Sereumplu de mister/ În ascunderi toate pier”. (Aum mane padem hum)În Ardeal, la mijloc de prier, înfloreşte spinul (prunus spinosa), cunoscut în popor şi ca spinulcerbului, spin scorumbar, cotorbei sau porumbel. Pentru ţărani, semnificaţiile acestei exploziiflorale sunt multiple: cocorii se întoarnă, peştii urcă spre izvoare să-şi depună icrele, începesemănatul porumbului... Pentru poet, semnificaţiile transcend spre adevărurile încifrate alemetafizicii sale, intangibile pentru neiniţiaţi: „Dalb ca spinul înflorit/ Sferic pe colină schit/Endocrin graal sanscrit/ Doamne, n-am înnebunit// Încă viu, încă sfinţit/ Prin cuvântul altoit/ Dincolindul viscolit// Prin cuvântul viscolit...” (Florile dalbe de spin)Prin tematică şi o atitudine lirică înclinând spre resemnare şi tristeţe, volumul Aumbre devineun nou episod (din care nu lipseşte suferinţa şi deruta) al „jocului secund” pe care Eugen Evu ni-loferă onest (pur şi simplu), cu zâmbetu-i empatic, amar, văzându-şi mai departe de solitudineascrisului său, neezitând să-şi rostească povaţa: „Aminteşte-ţi că eşti, nu te doară!/ Viaţa, ea ne ciclicomoară/ Viaţa, ea ne ciclic omoară...” Vrând-nevrînd, trebuie să acceptăm într-un final acestparadox existenţial, dându-i dreptate poetului rămas fidel cetăţii sale corvine...Anume a uneipaideume ce pulsează în melos.*Eugen Evu, Aumbre, Editura SINGUR, Târgovişte, 2011anul XVInr. 63 – 1/ iunie 2012noua proVincia corvina(supliment estival virtual)pag. 39