AVANTAJE FEBRUARIE 2020

«Copiii au
nevoie să fie
înțeleși, în
egală măsură
cei mari și cei
mici.»
Din postura de copil unic la
părinți, urmăream fascinată
relațiile dintre frați.
Am asistat și la discuții
aprinse între aceștia, la
adevărate lupte pentru supremație, însă
mi se părea că dincolo de toate acestea
exista o complicitate, „a sângelui”, care
făcea ca aceste legături să fie de neatins.
Mai târziu aveam să aflu că această
impresie era relativă și că tocmai
sângele putea fi factorul de dezechilibru.
Dacă într-o prietenie „regulile” sunt
stabilite de ambele părți, în relația cu
fratele totul pare că se bazează pe
obligativitate și atinge cel mai sensibil
punct de pe agendă: atenția și dragostea
părinților. De câte ori copiii nu au auzit
replici ca „așteaptă puțin, să mă ocup de
cel mic acum” (când și ei aveau chiar
atunci nevoie de prezența adulților), „tu de
ce nu poți fi la fel de ascultător ca sora ta?”
(poate pentru că încercau în felul acesta să
atragă atenția părinților) sau „tu ești sora/
fratele mai mare, trebuie să ai grijă de el”
(mai mare, la 3 ani, când abia începeau să
înțeleagă cum funcționează lumea?)
Și-atunci, în astfel de contexte, nu-i așa că
geloziile și rivalitățile dintre frați par
perfect justificate?
Mereu în competiție
„Din păcate pe vremea copilăriei noastre
nu erau cărți de parenting, așa că părinții
noștri s-au descurcat cum au putut, între
stresul muncii de zi cu zi și cel al îngrijirii
noastre fără atâtea gadgeturi și șmecherii
care ne ușurează viața”, îmi povestește
Irina Bălan, instigator cultural, membră a
ONG-ului cultural Asociația 37, mamă a
doi copii și... soră. „Mă gândesc cu groază
că mama mea nu avea, atunci când eram
noi copii, apă caldă curentă, mașină de
spălat, uscător, scutece deștepte și tot așa.
Deci am tendința să le acord foarte multă
înțelegere. Cu toate astea, eu și fratele
meu am crescut într-un mediu foarte
competitiv unul cu celălalt și cu lumea din
jur – trebuia să fii cel mai bun la toate și
cred că asta ne-a afectat foarte mult
relația. Fiind și foarte diferiți, ne-a fost
foarte greu să ne apropiem, iar părinții
noștri ne-au comparat performanțele și
aptitudinile până am terminat facultatea.
Ăsta e și punctul în care ne-am detașat de
părinți, am devenit adulți independenți,
ne-am format propria noastră părere
despre lume și am început să ne apropiem.
Din păcate, abia la maturitate am ajuns să
am o relație bună, apropiată, cu fratele
meu. Nici acum nu ne sunăm zilnic, nu ne
împărtășim secrete și nici nu ne sfătuim în
marile decizii ale vieții, dar știm că suntem
acolo unul pentru celălalt, știm că suntem
foarte diferiți și că ne acceptăm așa.” Îți
sună cunoscut?
„Nu vreau să se simtă mai
puțin iubit”
Poate tocmai astfel de experiențe au
condus la o tot mai mare dorință a
părinților de a acorda o atenție
suplimentară relației dintre propriii copii.
„La început n-am avut mari momente de
gelozie. Amza era un boț, iar Zoe fusese
bine pregătită pentru venirea lui. Îi plăcea
să-l mângâie, să stea cu el, dar știa și să
ceară atenție atunci când avea nevoie:
Mami, să-l pui pe Amza jos și să mă iei în
brațe. Și funcționa pentru că cel mic nu
protesta încă”, îmi spune Irina, când vine
vorba despre Zoe (3 ani +) și Amza, (1 an +)
. „Acum cea mai mare provocare este să-i
împac pe amândoi în același timp. Au
momente când plâng în același timp, mai
ales spre ora de somn, când apare
oboseala, și vor amândoi în brațe, dar fără
celălalt. Acesta e un episod recurent în
viața noastră. Cel mai adesea îl rezolv cu
umor. Mai întâi mă apucă pe mine râsul
când îi văd că plâng amândoi foarte
teatral, apoi îi ridic pe amândoi și încep să
fac glumițe – că fac mușchi cu ei, că sunt
pâinici și trebuie să mușc din ei, că sunt
58 AVANTAJE