Rost-nr-38 - Omni Press & Design

DEZLEGQRI ROST
dui sã fie un rafinat „vânzãtor de poveºti“ sau un
pasabil literator de vagon-lit – trebuie sã îndrãzneascã
sã scrie cãrþi cu mizã. Cãrþi esenþiale. Toate
trucurile ºi obsesiile care asigurau succesul unei
cãrþi înainte de 1989 s-au risipit, ca vârcolacii,
dupã dãrâmarea Zidului de neguri. Licãririle fosforescente
ale putregaiurilor de diferite soiuri
erau vizibile ºi la mare preþ în întunericul vâscos
al lagãrului în care trãiam, dar nu mai poþi pretinde
sã le comercializezi, la standul României, ºi în
noul supermarket „global“, cu scãri rulante din
neon, reclame viu colorate ºi blonde zvelte, parfumate
ºi rapace. Lumea s-a schimbat. S-au schimbat
ºi bolile care o rod: „înainte“ fãceai oamenii
fericiþi dându-le impresia cã se opun sistemului,
azi îi faci radioºi convingându-i cã sunt în sistem,
cã participã ºi ei la joc ºi la beneficii.
Faptul cã s-a schimbat epiderma nu înseamnã
totuºi cã adâncurile nu sunt la fel de reci ºi de
toxice. Rãdãcina acestui buchet de flori carnivore
care e secolul al XX-lea, buchet cu mirosuri ºi culori
felurite, e una singurã: rãul. Rãul pur ºi simplu,
rãul cinchit la umbra binelui, rãul înfrânt,
rãul biruitor.
Pânã în 1989, Rãul ni se înfãþiºa în ipostaza
sa politicã, în care aparenþele, suprafeþele, contau
cel mai mult. Astãzi acest ieftin gablonþ a încãput
pe mâna jurnaliºtilor. Într-adevãr, nu-þi trebuie
decât abilitãþile unui bun jurnalist pentru a amorsa
sau dezamorsa sinistra jucãrie mecanicã a politicii.
Înainte de 1989 însã, toþi aceºti gazetari in
nuce scriau romane despre legionari, Antonescu,
„obsedantul deceniu“, sau poezii „cu trimiteri“
care, dacã recunoºteai anumite personaje caricaturizate
în ele, te recompensau cu douã-trei zile
de delicii clandestine specifice rezistenþei prin
culturã. Astfel, îþi puteai compune, în faþa prietenilor,
minã de conspirator, împrumutai cartea cu
un aer îngrijorat, chicoteai subversiv citind-o sau
o vindeai în talcioc cu un preþ care includea subînþelesuri
ostile regimului. Oricum, din cauza
acestei domnii a evidenþei, a oficializãrii, a instituþionalizãrii
rãului, era destul de uºor de manipulat
schizofrenia colectivã în scopul obþinerii
statului de scriitor.
Astãzi rãul nu mai e de coloraturã politicã, ci
metafizicã. Aparenþele nu mai conteazã, lucrurile
sunt mai tulburi, realitatea învãlmãºitã, adversarii
nu sunt clar definiþi. Ca sã îºi poatã face auzit
anul IV nr. 38
glasul, scriitorii trebuie sã fie mai puternici decât
ºuvoiul de banalitãþi ºi nimicuri care vuieºte în
albia lumii, sã aibã tãria de a plãsmui un punct
stabil, un reper. Deocamdatã scriitorii îºi folosesc
libertatea cuvântului pentru a deversa în paginã
obsesii bolnãvicioase, cadavrele unor frustrãri
putrezite în canalizarea unui sistem nervos fetid,
mucegãirile anarhiste ale eului. Eroare, eroare
profundã. Nu pentru experimente trebuie folositã
libertatea cuvântului, nu pentru acrobaþii psihologizante
sau pentru descoperirea de artificioase
retorici ºi halucinante „tehnici narative“.
Libertatea cuvântului este doar o condiþie necesarã
pentru a te putea mãsura – literar – cu
Absolutul.
Înainte de Revoluþiile din Est, chiar ºi cei mai
tereºtri dintre scriitori se molipseau de metafizicã.
Cum? Simplu: trãind în „Imperiul Rãului“ (dupã
neagra metaforã a preºedintelui Reagan).
Eram cu toþii pãrtaºi, pentru cã eram obligaþi sã
fim, astfel, la confruntarea dintre Bine ºi Rãu.
Eram zilnic obligaþi sã alegem. Gesturile noastre
cotidiene aveau o mizã, o mizã evidentã. De
aceea ºi literatura avea o mizã, o mizã dizidentã.
Nu trebuia sã cauþi subiectul în sferele prea înalte
ale cugetãrii, îl gãseai foarte uºor, îþi stãtea la îndemânã,
þi se impunea de la sine. De aceea scriai
mai uºor în dictaturã, pentru cã îþi gãseai un rost.
ªi þi-l gãseai pentru cã trãiai într-o lume care avea
un sens, doar unul, mergea într-o direcþie, una
singurã, cãreia tu înþelegeai sã i te opui. Totul era
dialectic.
Astãzi aceastã dialecticã pare cã s-a dezarticulat.
Spiritele superficiale nu mai au la ce sã se
raporteze, în jurul a ce sã pivoteze. ªi atunci aleg
drept ax propria lor persoanã, un „eu“ care se
epuizeazã masochist într-un tom, douã. Steril orizont
de plumitifi care, pentru cã dracul s-a urcat
cu douã crengi mai sus, ascunzându-se-n frunziº,
cred cã sunt singuri pe lume ºi moþãie sprijiniþi de
tulpina lumii fãrã a auzi cum o strãbat sevele divine
sau cum o roade cariul fãrã de astâmpãr.
Aºadar nu mai ajunge sã fii abil ºi sã-þi lustruieºti
turul pantalonilor de scaunele descleiate ale
redacþiilor pentru a „ajunge“ scriitor. Viclenii
sprinteni ai literaturii cu cheie politicã sunt depã-
ºiþi, plictisesc. Sau fac gazetãrie. Debusolaþii care
ard fãrã nici un rost pot stârni doar compasiunea
cuvenitã unor sinucigaºi ºi un necrolog emoþio-
47