Tehnici de implementare a concurentei în analiza si proiectarea ...

Rutinele autonome reprezinta o extensie a declararii proceselor într-un context
orientat-obiect. Astfel, în momentul în care un obiect este creat sunt lansate una sau
mai multe activitati care executa anumite operatii ale acestuia. Aceste operatii poarta
numele de rutine autonome. În functie de limbaj operatiile vor fi lansate automat
imediat dupa crearea obiectului sau vor fi necesare apeluri explicite ale acestora.
Rutinele autonome sunt prezente mai ales în limbaje de programare care utilizeaza
biblioteci de clase speciale pentru exprimarea concurentei. În astfel de limbaje exista
o clasa care defineste activitatile care vor fi lansate în paralel, iar ele pot fi reutilizate
si/sau rescrise prin intermediul mostenirii. Exista de asemenea si limbaje de
programare în care este permisa etichetarea operatiilor unei clase ca fiind rutine
autonome. Desi rutinele autonome par a fi mai bine integrate în paradigma orientata-
obiect decât procesele, ele sufera de aceleasi dezavantaje (favorizeaza distrugerea
încapsularii si a modularitatii).
O forma speciala de rutina autonoma este rutina activa. Aceasta rutina este
lansata în executie în momentul creerii obiectului si ea "supervizeaza" executia
celorlalte operatii ale obiectului. Astfel, rutina activa - numita si corp-ul clasei sau
rutina de vitalizare (life routine) - trateaza toate mesajele (sau apelurile de operatii)
lansate catre obiect. Daca rutina activa îsi înceteaza activitatea atunci obiectul nu mai
poate fi utilizat. În general codul unei astfel de rutine contine un ciclu în care sunt
receptionate toate mesajele transmise catre obiect si, în functie de anumite
constrângeri de sincronizare, lanseaza în executie operatiile obiectului
corespunzatoare mesajelor sau stocheaza aceste mesaje într-o coada de asteptare.
Simpla existenta a rutinei active într-o clasa nu poate duce însa la executarea
de activitati concurente. Concurenta poate fi obtinuta prin transmiterea asincrona a
unui mesaj de catre un obiect apelant sau prin utilizarea în cadrul rutinei active a unui
mecanism din cele amintite anterior.
Acest mecanism de specificare nu garanteaza separarea codului de
sincronizare de codul de implementare a functionalitatii (principiul al treilea enuntat
în sectiunea precedenta). Implicatiile acestui fapt vor fi discutat în detaliu în capitolul
urmator. Aici vom aminti doar ca nesepararea codului de sincronizare conduce la
imposibilitatea rescrierii unei rutine active a unei super-clase în descendentii sai fara a
cunoaste codul de implementare al acesteia (prin urmare, determina distrugerea
încapsularii).
23