Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

10
mântuirii şi a îndumnezeirii. Creaţia şi omul au, prin voinţa divină, o vocaţie solidară.
Descifrând creaţia, omul se înalţă pe sine pe treptele spiritualului, ale duhovnicescului,
atrăgând după sine şi antrenând lumea într-un dinamism creştin al desăvârşirii, al
îndumnezeirii.
Lumea fizică, deşi nu e conştientă sau nu poate fi ea însăşi conştientă de iubirea lui
Dumnezeu, este făcută şi ea, ca mijloc al iubirii Lui faţă de oameni şi, ca atare, să se
arate tot mai străveziu El, sau ca oamenii să vadă în ea iubirea lui Dumnezeu, iradiind
prin ea lumina dumnezeiească de care se umplu, văzând-o coborâtă chiar în cele ale
lumii fizice 13 .
Vorbind despre relaţia dintre creatură şi Creator, Sfântul Maxim spune că
Dumnezeu a sădit în firea omului dorul de El şi i-a dat şi modurile împlinirii dorului 14 .
Într-un alt loc, Sfântul Maxim vorbeşte despre mintea omului ca despre "un adânc ce
caută adâncul dumnezeiesc", care caută de la Creator "să-i dăruiască zvonul căderilor de
apă, dar nu căderile însele, adică să-i dăruiască o oarecare înţelegere a credinţei, care să-i
facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei dumnezeieşti referitoare la toate cele ce
sunt" 15 .
Lumea se află, astfel, într-o mişcare de înaintare către Dumnezeu - Creatorul şi
Purtătorul ei de grijă, căci toată existenţa e făcută spre a fi atrasă sau spre a înainta,
ajutată de Dumnezeul iubirii, spre unirea tot mai mare şi mai fericită a ei cu El. Mişcarea
către “pătimirea îndumnezeirii” este legea fiinţială a lumii create de Dumnezeu, o
mişcare spaţială, de completare şi împlinire a aspectului ei exterior, al lumii acesteia care
trece, dar şi o mişcare dinamică de profunzime, calitativă, de spiritualizare, de
pnevmatizare a ei. Aşadar, o mişcare care structurează compoziţia lumii atât sub
aspectul formei, cât şi al structurii, o continuă desfăşurare, dezvoltare şi extensiune.
Mişcarea lumii împlică, deci, o ordine internă, spaţială, dar totodată calitativă şi
evolutivă 16 .
Modul descoperirii acestor raţiuni, a exprimării acestui dor ontologic de
desăvârşire, de plinătate duhovnicească, îl constituie lucrarea de restabilire a firii umane
în caracterul ei iniţial, ceea ce echivalează cu o lucrare ascetică de înduhovnicire a
întregii noastre fiinţe. La capătul ei vom auzi glasul lui Dumnezeu, glasul “căderilor
apelor Sale”, cum se exprimă Sfântul Maxim, în lume şi în conştiinţa noastră.
În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim spune că puterile de căutare şi de
cercetare a lucrurilor dumnezeieşti şi a raţiunilor lor sunt sădite în firea oamenilor de
către Creator, prin însăşi aducerea lor la existenţă. Însă, această lucrare nu este pur
naturală, ci una harică. În aflarea raţiunilor dumnezeieşti, omul este ajutat de Duhul
Sfânt, care îi potenţează firea slăbită de păcat, prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit
13
Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 31.
14
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua..., p. 307.
15
În aceeaşi lucrare, p. 306-307, Sfântul Maxim spune: “Cel ce a adus la subzistenţă toată firea cu înţelepciune şi a sădit în
chip ascuns în fiecare dintre fiinţele raţionale, ca primă putere, cunoaşterea Sa, ne-a dat nouă, umiliţilor oameni, ca un Stăpân
prea darnic, după fire, dorul de El, împletind cu acesta în chip natural, puterea raţiunii, ca să putem cunoaşte cu uşurinţă
modurile împlinirii dorului şi ca nu cumva, greşind, să nu nimerim la ceea ce luptăm să ajungem”.
16
Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Teodicee şi cosmologie la Sfântul Grigore de Nyssa, în “Studii teologice”, XLIV (1992),
nr. 1-2, p. 86.