Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

24
este de a fi copleşită, condusă de spirit, de a-i deveni acestuia un mediu transparent de
reflectare a perfecţiunii şi nicidecum de a se transforma într-un mediu opac sau refractar.
Lumea este chemată să progreseze duhovniceşte până când în ea şi prin om -
regele ei - se vor actualiza deplin toate paradigmele sădite în ea, până când raţiunile
lumii se vor umple de paradigmele raţiunilor divine, actualizate în structurile şi raţiunile
lor 91 .
Sensul spiritual al creaţiei este de a fi treaptă spre desăvârşire, prin contemplarea
ei duhovnicească. Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei învaţă că lumea văzută este, mai
înainte de toate, o “şcoală pentru suflete”, pentru conducerea omului la cunoaşterea lui
Dumnezeu 92 . Alături de Sfânta Scriptură, ea este absolut necesară devenirii noastre întru
Hristos.
Ea este chemată să slujească liturghia cosmică a lumii. Ea are valoare doar prin lucrarea
şi efortul ascetic, curăţitor al fiinţei umane. Totodată, omul trebuie să-şi actualizeze
potenţa sa de slujitor al liturghiei cosmice, de preot al creaţiei. Vocaţia eclesială a
omului este de a se sfinţi pe sine şi lumea, supunându-se voii Arhiereului ceresc. Prin
depăşirea ascetică şi creatoare de valoare duhovnicească a lumii, omul se spiritualizează
pe sine şi creaţia, el devenind "om ceresc şi înger pământesc", iar creaţia înduhovnicindu-se
şi devenind o Biserică în extensiune, în manifestare, o icoană a paradisului
primordial, în care legea ce conservă şi leagă toate este legea duhovnicească, a armoniei
spirituale. Prin aceasta, dintr-o "lume de confuzie şi de haos" 93 , ea devine Împărăţia lui
Dumnezeu în mijlocul nostru, în lumea aceasta. Prin "pătimirea îndumnezeirii", omul şi
creaţia depăşesc ordinea naturală, intrând în Împărăţia harului.
*
* *
Pentru spiritualitatea ortodoxă, atitudinea faţă de om, de lume şi de lucrurile ce o
alcătuiesc este fundamentală în planul mântuirii şi al eshatologiei.
Lumea are valoare educativă şi soteriologică, desăvârşirea omului neputându-se
realiza izolat, ci în cadrul acestei lumi.
În starea primordială, lumea a fost o Biserică. Păcatul, însă, a dus la
îndumnezeirea creaţiei, la înţelegerea greşită a raţiunilor ei. Întruparea Mântuitorului a
restaurat ontologic firea omenească şi lumea.
Deşi vorbesc despre retragerea, fuga, lepădarea de lume, ura ei, răstignirea ei,
moartea faţă de ea, sensul general, pe care i-l dau Părinţii filocalici tuturor acestor
exprimări, este acela de despătimire.
Pentru spiritualitatea ortodoxă, lumea este o treaptă spre desăvârşire. Sensul ei se
descoperă în "misterul sau taina materiei înduhovnicite". Ei nu neagă şi nu
minimalizează sensul vieţii şi lumii acesteia, dar trăiesc în pregătirea şi aşteptarea vieţii
91 Pr. lector Gheorghe Popa, Raţionalitatea creaţiei la Sfântul Maxim Marturisitorul, în “Analele Ştiinţifice ale
Universitaţii «Al. I. Cuza» din Iaşi (Serie noua). Teologie, tomul I (1992), p. 61.
92 Thomas Spidlik, op. cit., p. 124.
93 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 196.