Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

44
Etapele păcatului
Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea
dobândirii vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru
dobândirea şi lucrarea virtuţilor creştine. Ascetica ortodoxă şi scrierile duhovniceşti
vorbesc la modul cel mai adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale -
desăvârşirea, sfinţenia, îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar până ajunge la aceasta,
omul trebuie să biruie răul şi păcatul, până la a se statornici în practicarea binelui.
Păcatul este, în ultimă analiză, “pierderea sensului existenţei: o viaţă în
întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu
ceilalţi şi de uitarea lui Dumnezeu” 189 .
Păcatul este un act “care interesează toate dimensiunile omului” 190 . Păcatul şi
urmările sale se prezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi cădere a fiinţei
noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvoarele autentice
ale vieţii - Dumnezeu, şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a tenebrelor,
a iluziilor privind viaţa, căci păcatul nu realizează planul sau etajul inferior şi sărac în
care îşi trăieşte viaţa, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El
percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe.
Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este “zid între noi şi Dumnezeu”,
“prăpastie” şi “haos”. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu virtutea,
care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii şi se scufundă într-o viaţă
paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura
harică dintre Dumnezeu şi om, îndepărtându-l pe acesta din urmă de Creatorul său şi
până la urmă şi de el însuşi, de sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete chipul şi
harul divin, cufundându-se în moartea spirituală.
Păcatul este considerat, în învăţătura ortodoxă, “călcarea cu deplină ştiinţă şi
voinţă liberă a voii lui Dumnezeu”.
În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi idee clară a
Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună
lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe
aparţin exclusiv omului, voii sale libere. Mai mult chiar, “păcatul sau patima - aflăm
de la Sfântul Ioan Scărarul - nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e
făcătorul patimilor” 191 . Cauzele păcatelor suntem noi. Nici chiar scuza că păcatul ar fi
o expresie a slăbiciunii trupului, nu rezistă, pentru că “unirea cu Dumnezeu Cuvântul
a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru
pornirea cea de bună voie spre patimi” 192 . Cauza sa generală nu este nici ispita
diavolului, nici slăbiciunea trupului, deşi acestea îl înlesnesc, ci “afecţiunea
189
M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae. Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica. În româneşte de Maria-
Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 156.
190
Tomas Spidlik, La spiritualite de l’Orient chretien. Manuel systematique, Pontificium Institutum Orientalium
Studiorum, Roma, 1978, p. 191.
191
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 333.
192
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 262.