Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

20
inimii - isihia - dar, potrivit isihaştilor, ea este inseparabilă de cea dintâi, de liniştea
materială, de fuga de lume şi de capcanele pe care ea le oferă la tot pasul 72 .
Însă, ceea ce recomandă, însă, ei insistent este retragerea interioară de lume,
fuga interioară de lume şi vieţuirea în “pustiul sufletului”, de care vorbeşte Ava
Dorotei, ucenic al Sfântului Ioan Scărarul 73 . Aceasta este, în schimb, necesară pentru toţi
cei ce vor să se desăvârşească.
În scrierile ascetico-mistice răsăritene, valoarea singurătăţii este aceea că, prin
intermediul ei şi prin adâncă meditaţie asupra noastră, omul “adâncul necunoscut” din
sufletul său, profunzimile sale sufleteşti, puterile sufleteşti care rezidă în acest adânc
sufletesc şi pe care de multe ori nu luăm cunoştinţă într-alt mod 74 . Fuga, asceza,
solitudinea au, pentru Părinţii duhovniceşti ai Filocaliei, un caracter predominant
interior.
Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că "pustia este firea omenească sau
lumea aceasta" 75 , iar Cuviosul Nechita Stithatul spune că pentru a vedea bunătăţile pe
care Dumnezeu le-a creat pentru cei ce-L iubesc "mută-te în pustiul lepădării de voia ta
şi fugi de lume" 76 . Şi tot el, întrebându-se "care este această lume", răspunde: "pofta
ochilor trupeşti, trufia gândurilor şi amăgirea celor văzute..." 77 , adică patimile noastre
interioare. Rodul acestei retrageri interioare, care de fapt este o "trezvie", o pază
permanentă a trupului şi a sufletului, a inimii şi a minţii, duce la dezrădăcinarea
patimilor şi la darul lacrimilor. "De nu va fugi omul de lumea păcatului, nu-i va fi nimic
fuga de lumea văzută, iar de se va elibera de păcate şi va dobândi virtuţile, descoperind
cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, petrecând în mijlocul lumii şi al
poporului, va fi ca unul ce petrece în pustiu şi nu vede om" 78 .
Sfântul Ioan Scărarul, care se adresează în special monahilor, vorbeşte şi de o
fugă exterioară de lume, de o retragere din lucrările ei cotidiene. Dar cercetarea atentă a
învăţăturii sale, descoperă un sens interior, mai adânc al acestei retrageri sau fugi. Fuga
nu are ca obiect lumea. Nu de lume trebuie să ne retragem, să ne păzim şi să fugim,
ci de latura ei mai puţin luminoasă, negativă, de păcatul din ea.
Chiar şi pe treptele cele mai înalte ale spiritualului, omul duhovnicesc participă la
viaţa lumii, a semenilor şi a întregii creaţii, pentru care el devine pildă vrednică de
urmat. Atitudinea celui duhovnicesc nu este cea de dispreţ al lumii, ci încercarea de a-i
cunoaşte bucuriile şi necazurile, căderile şi urcuşurile, ispitele, păcatele şi aspectele
bune, potenţe ale lucrării prin ele a virtuţilor, în scopul de a o mântui. De aceea, Părinţii
duhovniceşti ai colecţiei filocalice învaţă prin cuvânt şi trăire că este nevoie să
cunoaştem limbajul lumii, să-i înţelegem suspinul ei ontologic după restaurare fiinţială şi
72
Ibidem.
73
Ava Dorotei, Epistola către fratele care a cerut să i se trimită «cuvintele» aflate ale părintelui nostru Dorotei, în
Filocalia..., volumul IX, p. 475.
74
Louis Bouyer, La spiritualite du Nouveau Testament..., p. 380.
75
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 146.
76
Cuviosul Nichita Stithatul, op. cit., p. 243.
77 Ibidem.
78 Ibidem.