Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

42
moleşeală, somn, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar şi hormonale, 178
ocări, loviri, strigăte, vătămări, formă de sabie. În toate aceste ispite, rugătorul are
ajutor pe îngerul cel bun, dat de la Botez şi pe ceilalţi îngeri, care “stau de faţă
împreună cu noi” 179 .
Cei mai râvnitori dintre toţi, au de luptat cu doi diavoli. Unul încearcă încă să
le mai supere şi să le tulbure trupul, printr-o poftă exagerată şi iraţională spre
împreunare. Altul supără sufletul, ducând la o râvnă exagerată în dragostea de
Dumnezeu, în sensul că ostenitorul vrea să nu mai placă şi altul lui Dumnezeu, în
afară de el. Împotriva acestor duhuri, spune Sfântul Diadoh al Foticeii, trebuie luptat
prin înfrânare, nemâniere, gândire adâncă la moarte, smerenie şi dragoste 180 .
Diavolii se pot strecura şi în manifestările noastre sufleteşti dintre cele mai
adânci, mai interioare. Ei ne pot ispiti chiar şi în momentele noastre de adâncă
pocăinţă, de plâns duhovnicesc şi de lacrimi sincere de pocăinţă. În acestea, el
încearcă să strecoare ispita slavei deşarte şi a mândriei. Din acest motiv, Sfântul Ioan
Scărarul ne recomandă: “Alungă câinele care vine când te afli în cel mai adânc plâns
şi îţi şopteşte că Dumnezeu e nemilostiv şi neîndurător” 181 sau cel care, sub pretextul
aprecierii eforturilor noastre, ni le zădărniceşte.
Dacă pe cei ce se luptă în lume, diavolii îi ispitesc prin lucrurile din lume,
adică prin ispite mai groase, pe cei despărţiţi de lucruri, pe contemplativ, îl ispitesc
prin înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor. Ori, “cu cât e mai uşor de a păcătui cu mintea
decât cu lucrul, cu atât e mai greu războiul cu gândurile decât cu lucrurile” 182 . Iar
viclenia şi perversitatea lor, în această privinţă, nu are nici o limită. Ei iau înfăţişările
pe care le voiesc, căutând să ne scoată din minţi.
Vorbind despre limitele şi modurile manifestării acestei lucrări rele, Cuviosul
Maxim Cavsocalivitul ne arată semnele generale după care putem deosebi lucrarea
diavolească. Astfel, duhul rău al amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea
şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi
mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă, prin
nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată; ci roşie; îi scoate
mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi
hulitoare. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de mai multe ori, se mânie şi se umple
de laudă cu bunătăţile lui; e plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de
Dumnezeu şi totdeauna e stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din
minţi şi vine la pierzania deplină 183 .
178
Ibidem, p. 118: “Când pizmaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, atunci sileşte starea hormonală a
trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. Iar mintea, având
obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se încovoaie.
179
Ibidem, p. 116.
180
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia..., volumul 1, p. 472-473.
181
Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 183.
182
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 95.
183
Din viaţa Cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul, în Filocalia..., volumul VIII, p. 544.