Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

32
Pentru demon, spune Dionisie, “răul constă în aceea că el este contrar gândului celui
bun; pentru suflet în a fi contra raţiunii, pentru trup, în a fi contrar firii” 120 .
În cadrul acestei complicate teorii, vădit influenţată de platonism şi de Plotin,
nu putem să nu notăm faptul că bunătatea demonică, despre care vorbeşte Dionisie,
rămâne o “simplă ipoteză în cadrul unui ontologism general” 121 , o concepţie care, de
altfel, nu numai că nu a fost dezvoltată ulterior, ci chiar greu acceptată.
O altă problemă este existenţa răului în lume şi în om. Tot Dionisie ne spune
că răul nu există în întreaga natură, nici chiar la fiinţele iraţionale 122 .
Răul din natură este, de fapt, ceea ce este contra ei, privarea de la cele fireşti,
naturale. El constă în neputinţa unui lucru de a-şi urma traiectoria normală, de a se
desfăşura potrivit funcţiunilor sale fireşti.
Chiar şi formele răului fizic, în trupul omenesc, urâţenia, boala, infirmitatea, sunt un
“defect de formă şi o lipsă de ordine” 123 . Răul sufletesc, spune Dionisie, nu are altă
cauză decât mişcarea dezordonată, nefirească, pervertită a gândurilor şi trăirilor
noastre 124 .
Şi astfel ajungem la răul ultim, care este răul moral şi care, în plan moral, se
manifestă sub forma păcatului şi a complicaţiilor lui. Din această perspectivă
duhovnicească, toate relele apar drept consecinţe ale răului moral 125 .
La întrebarea de ce Dumnezeu acceptă sau îngăduie răul, răspunsul general este
acela că prin aceasta vrea să facem fiecare exerciţiul libertăţii noastre, să facă posibilă
funcţionarea libertăţii cu care ne-a înzestrat prin creaţie şi, prin aceasta, în funcţie de
atitudinea noastră: de ură şi lepădare de rău sau aruncare cu toată fiinţa în braţele şi
cursele sale, să ne luăm răsplata sau pedeapsa. Răul, în numeroasele sale manifestări,
între care: suferinţa, bolile şi, în final, moartea, constituie un exerciţiu al libertăţii şi
un examen moral pentru om. În această calitate, răul îl demonstrează pe Dumnezeu a
fi adevăratul cârmuitor spre bine şi desăvârşire a lumii şi constituie o încercare, un
“mijloc de expiere, sacrificiu, condiţia meritului şi consecinţa libertăţii, imboldul
progresului şi condiţia mântuirii” 126 .
Aşadar, originea reală a răului nu este Dumnezeu, nici diavolii, nici lumea, deşi
Părinţii duhovniceşti ne recomandă să avem discernământ în raport cu acestea, ci
omul, voinţa sa proprie, alegerea lipsită de dreaptă socotinţă sau deosebire. Sfântul
Maxim Mărturisitorul, vorbind despre “izvoarele şi pricinile întregii răutăţi”, notează
trei dintre ele: neştiinţa, iubirea trupească de sine şi ura. De acestea se foloseşte
diavolul pentru a abate puterile sufleteşti către o rea întrebuinţare 127 .
120
Ibidem, p. 98.
121
Pr. prof. Ioan G. Coman, art. cit., p. 43-44.
122
Dionisie pseudo Areopagitul, op. cit., p. 94.
123
Ibidem, p. 95.
124
Ibidem.
125
Drd. Liviu Stoina, Valoarea binelui în viaţa creştină, în “Studii teologice”, XXXVII (1985), nr. 9-10, p. 651.
126
Prof. Dr. Constantin C. Pavel, Problema răului..., p. 223.
127
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în Filocalia.... Traducere, introducere şi note de
Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae. Membru al Academiei Române, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p.
145.