Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

46
Potrivit Sfântului Maxim, fazele păcatului sunt: atacul (momeala) sau pofta;
deprinderea (habitudinea) răului sau consimţirea, lucrarea, fapta sau săvârşirea.
Sfântul Ioan Damaschinul dezvoltă această schemă, insistând asupra momentului de
luptă şi deliberare interioară. Potrivit lui, etapele, în număr de şapte, sunt următoarele:
momeala (atacul); însoţirea, lupta, patima, învoirea (consimţirea), lucrarea şi robia.
Momeala este gândul adus simplu în minte de vrăjmaşul.
Însoţirea este primirea gândului strecurat de vrăjmaş, preocuparea de el şi
convorbirea plăcută a voii noastre cu el.
Patima este, potrivit Sfântului Ioan Damaschinul, deprinderea cu gândul
strecurat de vrăjmaş, care se naşte din însoţire şi învârtirea necontenită cu cugetării şi
închipuirii în jurul lui.
Lupta este împotrivirea cugetării la săvârşirea păcatului.
Patima este ducerea silnică şi fără voie a inimii stăpânită de prejudecată şi de o
îndelungată obişnuinţă.
Învoirea este consimţirea cu patima din gând.
Lucrarea este împlinirea cu fapta a gândului pătimaş 197 .
În general, tradiţională a devenit în ascetica răsăriteană lista simplificată în
patru momente generale: Momeala - ca gând simplu sau icoană a ceva adus în inimă
în chip înţelegător; însoţirea - sub forma convorbirii cu ceea ce s-a arătat în chip
pătimaş sau nepătimaş în minte; consimţirea sau încuviinţarea - învoirea cu plăcere a
sufletului, cu ceea ce s-a arătat; şi patima, ca deprindere şi obişnuinţă rea a sufletului
în practicarea păcatului.
Din punct de vedere a culpabilităţii conştiinţei noastre la aceste momente,
situaţia este următoarea: Momeala, constând în venirea în minte a binelui sau a răului,
nu are nici răplată, dar nu este nici de ocară, ci dovadă a libertăţii cu care am fost
înzestraţi prin creaţie. Însoţirea, sub forma de convorbire cu momeala, fie spre
încuviinţare, fie spre lepădare, este bună, atunci când este spre o faptă bună şi este
rea, atunci când conduce către săvârşirea unei fapte rele. Lupta prilejuieşte cununa
sau osânda, în funcţie de biruinţa sau de înfrângerea sa. Încuviinţarea, robia şi patima
sunt toate vrednice de osândă.
Părinţii filocalici vorbesc despre o îndoită geneză a păcatelor şi patimilor. Unii
spun că ele se nasc din ispita exterioară, care, pătrunzând în suflet, îl târăşte în robie.
Alţii consideră că patimile se nasc şi se lucrează din mişcările interioare. Ascetica
răsăriteană posedă termeni speciali, distincţi pentru a desemna acţiunile practice,
variate ale duhurilor rele asupra omului. Logismoi sunt gândurile sau imaginile care
izvorăsc din subconştientul nostru pătimaş sau vin în chipuri ademenitoare, încercând
să acapareze şi să robească mintea noastră. Prosbole semnifică prezenţa unui gând
sau idei simple, din afară. Synkatatesis este etapa fundamentală, în care mintea
noastră aderă la acest gând străin. Pathi este fapta sensibilă sau etapa săvârşirii
păcatului.
197 Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, în Filocalia..., volumul 4, p. 209-210.