Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

22
timire, de dobândire a nestricăciunii şi nepătimirii. Prin oricare din aceste expresii, ei nu
condamnă lumea, ci păcatul sau patima ce se poate lucra în şi prin intermediul lumii.
Lumea nu este rea, pentru că este opera lui Dumnezeu; patima pe care o ataşează omul
prin exerciţiul falsificat al liberei sale voinţe, o devalorizează şi o contraface, o
perverteşte.
A părăsi păcatul din lume echivalează, pentru Părinţii filocalici, cu a descoperi
ceea ce este mai frumos şi nobil în fiinţa noastră, a ne regăsi vocaţia noastră iniţială şi
deplină, a ne regăsi în ceea ce este mai adânc şi profund în noi înşine, adică a ne întâlni
cu Hristos şi Duhul Sfânt, sălăşluiţi în noi înşine, prin Botez. Celui ce s-a apropiat de
poarta credinţei, după ce a părăsit lumea iluzorie şi fantasmele ei ucigătoare de suflet şi
bate, cu smerenie, la poarta poruncilor lui Hristos, îi deschide "portarul", adică însuşi
Duhul Sfânt, ajutându-l să înţeleagă adevărata dimensiune şi semnificaţie a lucrurilor,
imprimate lor de Dumnezeu, prin creaţie.
Sensul acesta al lucrurilor ce alcătuiesc lumea are un pronunţat caracter
duhovnicesc.
Taina sau misterul "materiei înduhovnicite",
ţel final al epectazei creaţiei spre desăvârşire
Potrivit învăţăturii ortodoxe, omul şi creaţia au un destin solidar, prin legătura ce
există între ele. Omul, prin trupul său, este legat de lumea creată, de materie, dar prin
sufletul său, el este chemat să participe la viaţa desăvârşită, îndumnezeită,
spiritualizându-şi trupul şi, prin acesta, înduhovnicind materia cu care trupul său se află
în legătură.
Concepţia spiritualităţii creştine privind lumea şi realităţile ce o alcătuiesc este
una pozitivă, duhovnicească. Sensul lumii este de a deveni treaptă spre desăvârşire, de aşi
redescoperi raţiunile şi valorile ei autentice şi, prin aceasta şi lucrarea raţională a
omului, de a se înduhovnici. De aceea, concepţia creştină vorbeşte de un anume
"materialism mistic" sau "misterul materiei înduhovnicite", o "sfântă materie" 83 , prin
care se cuprinde ideea potrivit căreia creaţia trebuie să fie obiectul unei lucrări de pnevmatizare,
prin lucrarea omului restaurat în Hristos şi sub asistenţa Duhului Sfânt.
Spiritualitatea creştină nu neagă şi nici nu minimalizează sensul vieţii şi al lumii
acesteia, dar trăieşte în pregătirea şi aşteptarea vieţii şi a veacului viitor. Lumea şi viaţa
aceasta au şi dobândesc sens numai în legătură cu lumea şi cu viaţa viitoare. Sensul
creştin integral al lumii şi al vieţii nu constă în chipul acesta pieritor, care trece, căci
astfel ar fi un nonsens şi nu ar avea nici o valoare din perspectiva veşniciei, ci tocmai în
accepţiunea şi înţelesul ei fundamental de treaptă spre o ordine şi o lume deplină.
"Lumea şi omul sunt absurde când sunt considerate ultima realitate (...) Ele îşi au sensul
83 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă..., volumul 3, p. 417.