Teologia necazurilor sau a încercărilor - Tineretul Ortodox

38
Evagrie spune că diavolul se poate atinge de creier şi să-l tulbure, îndemnându-l spre
slavă deşartă, însă cei care ne pot influenţa cu adevărat sunt Dumnezeu şi îngerii
buni. Aceştia, arătându-ni-se, opresc chiar şi numai cu cuvântul interior, lucrarea
potrivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrarea fără rătăcire 156 . Îngerul bun are
puterea de la Dumnezeu să se arate minţii, să-l facă să-l primească şi să-i redea pacea
gândurilor, chiar dacă mintea nu vrea aceasta 157 .
În principal, lucrarea cea rea sau ispita cea rea se manifestă sub forma a doua
mecanisme pe care încearcă să le declanşeze diavolul, în scopul atragerii noastre la
păcat: cel al închipuirii sau imaginaţiei şi cel al amintirii. Prin cel dintâi, diavolul
caută să ne născocească tot felul de idei şi reprezentări păcătoase şi pătimaşe sau
atunci când nu reuşeşte aceasta, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanşarea
mecanismului amintirii.
Cu privire la căile sau modalităţile de pătrundere a gândurilor păcătoase în
planul conştiinţei, Talasie Libianul vorbeşte despre: lucrarea simţurilor, amintirea şi
amestecarea din trup 158 , iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre simţire,
despre schimbări în starea organică şi despre amintire, ca “prilejuri prin care mintea
primeşte înţelesuri pătimaşe” 159 .
În principiu, diavolul, spune Sfântul Petru Damaschinul, are obiceiul să
ispitească sau să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa lui, adică cu bucurie şi
mândrie sau întristare şi deznădejde, fie cu oboseală şi nelucrare, fie cu lucruri şi
cugetări ivite nelavreme şi fără folos, fie cu dragoste exagerată, fie cu o ură pătimaşă
faţă de materie şi lucruri 160 . Sau, cum sublinia Sfântul Maxim Mărturisitorul, “dracii
iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe
urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul.
Astfel, biruitor fiind, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă. După aceea, cei ce au
pustiit sufletul prin gânduri, se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai
idolul păcatului” 161 .
Diavolul are o conduită duplicitară sau adoptă o dublă strategie: până la
săvârşirea faptei rele, ne dă curaj şi îndrăzneală să primim ispita, să o însoţim cu
gânduri proprii, să consimţim la lucrarea ei şi să o producem, să o facem, iar după
în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împotriva
noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea smerită şi să stingă lumina ei fericită”.
156 Idem, Cuvânt despre rugăciune..., în Filocalia..., volumul 1, p. 115.
157 Învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschinul..., p. 237.
158 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în Filocalia..., volumul 4, p. 19.
159 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 96: Prin acestea trei primeşte mintea
înţelesuri pătimaşe: prin simţire, prin schimbări în starea organică şi prin amintire. Prin simţire, când lucrurile de care suntem
împătimiţi, venind în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe. Prin schimbări în starea organică, când mustul trupului,
schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boală, mişcă mintea iarăşi spre
gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile
faţă de care am simţit vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe.
160 Învăţăturile duhovniceşti..., p. 218.
161 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a doua..., p. 87.