Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

— Vezi, puicuţo — îi spune el bunăoară lui Pötyi Tonaj,
o zdrahoancă de femeie cu o claie de păr în cap, nevasta
bolnăviciosului calculator de lefuri, cînd aceasta vine în
gară şi se aşează la locul ei obişnuit de sub ceas, stînd parcă
în aşteptare, ciufulită, cu ţigara aprinsă îndreptată în sus —,
vezi, dragă, dacă nu ajungeai prin coclaurile astea, ca şi
mine, erai acum primadonă vestită la Cluj, sau la Bucureşti...
Dar numai femeile au parte de amabilitatea domnului
Baga, pe copii îi pune pe fugă, la muncitorii din gară se
stropşeşte cu vorbe murdare, iar pe cîinii care nimeresc în
sala de aşteptare îi îmbie cu ardei iute ascuns în miez de
pîine, şi se strîmbă de rîs plesnindu-şi genunchii cu palmele
ori se repede triumfător pe peron de fiecare dată cînd animalul,
cuprins parcă de o spaimă ciudată, începe să tuşească
şi să se zvîrcolească ; cei din cătun ghicesc atunci de la două
poşte pricina, mereu aceeaşi, a bucuriei şefului de gară.
Dar în după-amiezile de vară îmbîcsite de plictis, cînd trenurile
sînt mai rare, el îşi trece vremea scuipînd în pîrîu
de pe podeţul dindărătul magaziei.
— Nu cumva pescuieşti, domnule Baga ?...
La capătul dinspre gară al podeţului stă Pötyi Tonaj,
cu veşnica ţigară fumegîndă între degete ; acum, că i s-a
adresat şefului de gară, i se înfioară parcă fulgii din cap
de bucurie. Domnul Baga îşi mută în grabă privirea de la
cercurile care au şi şters din oglinda apei imaginea pantalonilor
săi necălcaţi şi a chipiului roşu şi surîde la auzul
glasului înecat în grăsime şi catran.
— Nu dau eu cu băţu-n baltă, sărumînuşiţele, aice el
cu falsă compătimire de sine. Dusu-i norocul meu de mult
pe apa sîmbetei...
Peste un sfert de ceas stau deja amîndoi la o turcească,
pe colnicelul cît palma din curtea lui Pötyi, pe care abia
încape masa de papură cu cele patru scaune. Din locul
acesta şeful de gară poate ţine sub ochi tot terasamentul
şi, la nevoie, poate coborî cît ai zice peşte pînă la birou,
ca un poloboc dat de-a dura pe poteca abruptă, cînd impiegatul
de mişcare începe să-i facă semne.
— Ăsta-i un loc îngrozitor, sărumînuşiţele, zice el şi-şi
pune chipiul impregnat de sudoare şi fum pe marginea mesei.
Sodomă, nu alta... Cuibar de bîrfe sortit pieirii... Pînă
20