Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

pătînd, plecă scîrbit, de parcă i s-ar fi oferit să mănînce
mortăciune. Ajuns acasă, horpăi tocana de post afumată
cîtă-i mai rămăsese într-o farfurie, pe urmă se aşeză în
faţa magherniţei să citească, înăuntru era cam întuneric
şi în zăduf îl înăbuşea mirosul insecticidului Atom G. G.
Tot avutul său îl formau sculele şi nişte cărţi pe care le
strînsese de prin anticariate şi de la talcioc, în anii convertirii
sale : Biblia, Confesiunile Sfîntului Augustin, Istoria
creştinismului de Renan, Isus cel adevărat de Mereşkovski
şi Moartea învinsă, după care, derutat de titlu, umblase
pe-atunci cu lumînarea, ca să constate mai apoi dezamăgit
că Bicsérdi Béla vedea posibilitatea extinderii limitelor vieţii
în consumul de zarzavaturi, şi nu în jertfa zilnică a fiului
Domnului. Jefuitorul îi împrăştiase cărţile peste tot şi le
călcase în picioare, aşa că ceasornicarul fu nevoit să le
lipească ; dar ce-i trebuise să care pînă aici sus aceste recipiente
golite ale pioşeniei sale de odinioară ? Şi de ce se
adîncea acum iar în ele, chiar mai avid decît înainte, de
ce sublinia oare anumite rînduri febril, cu mîna tremurătoare
şi trîntea pe marginea paginilor semne de exclamare cît ditamai
ciomegele ? Bárány se războia şi polemiza cu forţe
vizibile şi invizibile : nici în sînul comunităţii şi nici în
acela al familiei sale n-o putuse face pînă acum.
Cînd îşi înălţă ochii, ca să-şi lărgească oarecum orizontul
gîndurilor măcar pînă unde putea străbate cu privirea,
pe tăietura şeasă zări un om cu pantalonii suflecaţi : se
apropia cu bocancii bălăngănindu-i-se pe umăr. Venea întins,
deşi părea ostenit, iar cînd ajunse mai aproape, sihastrul îi
văzu roşeaţa cărămizie a obrazului, a gîtului, a pieptului
gol ; drumeţul se opri, buzele i se răsfrînseră dezgolindu-i
gingiile mari, în vreme ce privea printre pleoapele mijite
la Bárány şi la magherniţa acestuia, iar pe ceasornicar îl
pătrunse atunci unda unei aduceri aminte, deşi n-ar fi putut
spune dacă îl recunoscuse pe străin după nasul său coroiat
ori după felul în care-şi întindea colţurile buzelor într-un
zîmbet neîncrezător.
— Lévi ! dădu Bárány din mînă într-o doară, mai
degrabă neliniştit decît fericit, fiindcă îndărătul acestei vizite
bănuia o intenţie ce-i tulbura solitudinea ; îi era teamă de
mustrările stupide, de veştile bune şi de cele rele deopotrivă,
îi era lehamite de învinuirile pe care el nu le-ar fi putut
8