Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

într-una din călătoriile sale de mărturie a credinţei, reţinuse
numele aşezării deşi era multă vreme de atunci, iar cînd
simţi că totul i s-a prăpădit şi că nu doreşte să mai vadă
nici chip de om, o porni într-acolo, asemeni lui Lot, care
a auzit un glas la ceas de primejdie şi s-a refugiat pe munte.
Se oploşi într-o colibă de jitar părăsită, a cărei fereastră
dădea spre o mîncătură de pîrîu largă ; în bătaia soarelui
bolovanii rotunzi şi alburii aduceau a cranii, iar pe podişul
mititel din stînga se iţeau spre cer rădăcini negre, răsturnate
din pămînt ; în spatele colibei, la piciorul colinei, curgea
domol Văsica, deasupra-i pădurea mirosind a muşchi foşnea
deasă ; nopţile, Bárány se tot trezea din somn, mai cu
seamă de cînd i-au spart lacătul de la uşă şi i-au luat
pînă şi bruma de îmbrăcăminte pe care o cărase cu sine
aici, pe munte.
Nu le-a rămas decît să-mi ia acum şi viaţa, care pentru
mine tot e un chin şi o povară ! îşi zicea el.
Dar noaptea, cînd pădurea îşi emana răsufletul îngheţat
asupra magherniţei, vreun bulgăre se desprindea din povîrniş
şi cădea în apă, ori auzea glas de sălbăticiuni, frigul îi
pătrundea pînă şi ciolanele de sub pătură. Alteori, cînd
i se năzărea că aude aievea vocea fiicei sale moarte, se
ridica în capul oaselor pe priciul de lemn şi-şi încorda auzul,
doar-doar se va repeta vaietul, ca să-i vină într-ajutor
orfanei rătăcite în beznă. Dimineţile ieşea şontîc-şontîc în
faţa colibei şi, slab, neras, clipea mărunt din ochi la lumina
soarelui, minunîndu-se că toate tenebrele care-l torturaseră
peste noapte, iată, s-au făcut nevăzute în pietre, s-au preschimbat
în scînteiere de lumină ce umple acum împrejurimile
cu aburi înmiresmaţi. Se simţea pătruns în acele clipe
de un soi de recunoştinţă făr-de nume, faţă de cineva ori
de ceva căruia, ostentativ, îi zicea mai nou Natură ; aşa
cum se afla, doar în izmene, pornea spre runc, arătîndu-şi
înspăimîntătoarea becisnicie, ca sfîntul Onofrei, şi culegea
fragi dintre buturugile putregăite ; pe urmă o lua şchiopătînd
spre pîrîu, îşi freca ochii cu degetele umezite în apă,
pentru a şterge din ei urdoarea tulbure a somnului, iar în
cele din urmă se îmbrăca şi, cu geanta cu scule în mînă,
se îndrepta către cătun trăgîndu-şi piciorul drept. În piaţă
patru-cinci olteni, vînzători ambulanţi, îşi etalau zarzavaturile
pe mese înjghebate din crengi de mesteacăn, acolo
6