Bálint Tibor Pelerinaj la Zidul plîngerii (Destine paralele) - Adatbank

lariştii, ba poate chiar şi funcţionarii, şefii de echipă vor
fi recrutaţi din rîndul constructorilor... Cînd nu se agita pe
lîngă malaxor, căra cărămizi cu targa, aşeza pe ea cîteodată
şi patruzeci de bucăţi, şi rîdea de mototolul din faţă,
căruia i se înmuiau picioarele sub povară, cu toate ca
greul îi venea lui, în spate. La cotituri, cînd celuilalt
mai că i se rupeau braţele din umeri, îl lăsa să-şi tragă
sufletul şi, în răstimp, cu veşnica voie bună proprie neamului
său, făcea giumbuşlucuri pe schelă, chiuia, ţopăia, ba
îi ardea şi cîte o geampara cum scrie la carte, cu cizmele
sale de cauciuc mînjite de var, cu clopul dat cînd pe frunte,
cînd pe ceafă. Acelea au fost adevaratele sale vremuri de
agitator, oamenilor care îl vedeau le venea cheful de lucru
pe nemîncate ori pe nebăute, iar el se simţea pentru
prima oară în viaţă egal cu maistrul zidar, cu inginerul,
cu şeful de şantier. Îşi putea permite să ceară mai multe
roabe, mîncare mai bună, echipament de protecţie, iar
cînd l-au ales secretar de U.T.C., nu-l menaja nici pe
inginerul-şef, îi dădea peste nas prin şedinţe că habar n-are
pe ce lume e, deşi s-ar cuveni să ştie pînă şi ziua
în care nevestelor de zidar le vine sorocul să nască, c-atunci
omu’ se îmbată criţă şi nici nu mai dă pe la şantier... Lumea
rîdea în hohote cînd lua el cuvîntul, îl şi aplaudau,
iar Oniga, pe-atunci secretar de partid al şantierului, iar
mai apoi instructor teritorial, îi făcea cu ochiul şi îl îndemna
: — Zi-i ’nainte, nu-ţi fie teamă de nimeni ! —,
şi îl trimise cu prima ocazie la Braşov, pentru un curs de
opt luni ; acolo o cunoscu pe Vilma, fata de la fabrica de
cărămizi, scoasă din producţie pe linie sindicală... Ce frumoasă
era pe-atunci, chiar şi în lodenul ei modest...
Astfel a început capitolul însorit al vieţii sale. În anii
aceia lupta de clasă se ascuţise, nu se poate ca tovarăşul
Oniga să nu-şi amintească de asta, el, mai ales el trebuie
să-şi aducă aminte, iar cînd o să-l cheme mîine-poimîine,
întîi şi întîi o să-i zică aşa : — Măi, Jancsi, măi, ce-ţi
închipui, c-am uitat timpurile alea cînd aşezam cărămidă
peste cărămidă, chit că ni se vedea fundul din nădragi, şi
făceam ţigări din hîrtie de ziar, că ne pîrjolea pînă şi
sprîncenele cînd le dădeam foc ?... Dă-te mă-n fasole...
Iar cît priveşte povestea cu înmormîntarea, fii pe pace...
Îl pătrunse din nou un val de căldură, trebui s-o stingă cu
46