serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

putuseră fi salvate. La Bolgrad, Reni, Sala şi Caina, numărul celor atinşi de epidemie era de câte 2-3
în fiecare dintre aceste localităţi [104, f.13-14].
Cauza imediată a epidemiei consta în revenirea acasă a foştilor combatanţi de origine locală,
care avuseseră neşansa de a trece prin diverse lagăre de prizonieri. Propagarea furibundă a
epidemiei era favorizată, în opinia medicilor militari români şi de conduita personalului sanitar local
de la zemstvele judeţene, atitudine caracterizată prin ignoranţă, indolenţă sau chiar rea-voinţă,
elemente care, cumulate, aveau ca rezultat numeroase cazuri de „malpraxis”. Un fenomen de masă
în Basarabia era, conform aceloraşi surse militare româneşti, nedeclararea integrală a numărului de
bolnavi contagioşi şi lipsa de disponibilitate a medicilor locali în acţiunile de izolare a celor
contagioşi, acţiuni considerate drept un atentat la libertatea individuală, ignorându-se faptul că
însăşi existenţa biologică nu doar a celui bolnav, ci şi a celor din jur era pusă în pericol. În plus,
tifosul exantematic nu era singura molimă ucigaşă în provincie. Gripa provocase şi ea 26 de decese,
dintr-un număr total de 549 cazuri raportate [104, f.21]. O mentalitate asemănătoare cu acea a
numeroşi medici basarabeni s-a manifestat, practic, pe întreg parcursul perioadei interbelice, în
rândurile populaţiei rurale din România Mare, care considera ca pe o obligaţie morală inerentă ne-
izolarea bolnavilor (inclusiv a celor contagioşi) şi ajutorarea acestora prin toate mijloacele (adesea
empirice, rudimentare sau chiar contraindicate) [187, p.83-84].
În luna aprilie 1919 situaţie sanitară a Basarabiei se menţinea foarte alarmantă în privinţa
tifosului exantematic. Tranzitarea provinciei de către foştii prizonieri ucraineni în drum spre
locurile lor de baştină, atrase în vâltoarea Războiului Civil (1918-1921), complicase şi mai mult
starea epidemiologică prin răspândirea altei maladii contagioase, anume febra recurentă,
manifestată până atunci doar sporadic. În lupta cu epidemiile erau angajate atât formaţiunile sanitare
ale trupelor româneşti, cât şi două secţii speciale pentru contagioşi. Succesele rămâneau însă
limitate, iar speranţele factorilor de decizie români în materie se legau, în principal, de punerea în
practică a unei reorganizări radicale şi complete a serviciilor sanitare provinciale, pe baza
înţelegerilor cu Sfatul Ţării şi cu Inspectoratul Sanitar al Basarabiei [104, f.87].
La Hotin se înregistrau unele disfuncţionalităţi organizatorice. Astfel, la 27 martie 1919,
Inspectoratul Sanitar al Basarabiei raporta că în zona Hotinului nu mai era nevoie de concursul dat
de ambulanţe, datorită funcţionării spitalelor civile comunal şi judeţean, pentru ca, exact o
săptămână mai târziu, dr. Nicolae Vicol să raporteze că ambele spitale civile din Hotin erau
nefuncţionale, din lipsă de fonduri. În zonă erau semnalate câteva cazuri de tifos exantematic, în
localităţile Lipcani şi Cliscăuţi [102, f.182-183]. A urmat o inspecţie efectuată în Basarabia şi
Bucovina de către o comisie prezidată de acelaşi Nicolae Vicol. Medicul general Vicol arăta în
raportul întocmit cu acest prilej că „reorganizarea serviciului sanitar civil basarabean merge încet,
132