serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

ecurentă era pe cale de dispariţie. Pentru a stăvili proliferarea epidemiei, Vicol propunea elaborarea
şi emiterea unui ordin prin care toţi exantematicii civili să fie internaţi în infirmeriile şi spitalele
militare, înscrişi în registre şi cu drept la alocaţie, dar şi izolaţi în localuri ad-hoc. Rezoluţia pusă a
doua zi de către generalul Constantin Prezan a fost următoarea: „Se vor considera ca militari, toţi
cei bolnavi şi internaţi” [102, f.57].
Dintre aşezările moldoveneşti urbane din dreapta Prutului, pe lângă Iaşi, grav afectat de
epidemie a fost şi oraşul Târgu-Frumos, în proximitatea căruia se aflau trupele Armatei a 9-a
ruseşti. Pentru limitarea efectelor produse de boala contagioasă, medicul şef Dobriceanu a primit
următoarele ordine din partea superiorului său, doctorul Slătineanu: afectarea fiecăruia din spitale,
după specialitate; existau mai multe grupuri de barăci (A, B, C, D), fiecare cu diverse destinaţii;
desemnarea grupului condus de către medicul Candopol pentru examinarea şi tratamentul
suspecţilor de tifos exantematic; repartizarea grupului E de sub conducerea medicului maior Vasiliu
pentru prevenirea şi tratarea celorlalte boli contagioase; împiedicarea transferării soldaţilor în
bordeie, considerate adăposturi necorespunzătoare, din cauza umidităţii şi a prezenţei păduchilor
(soluţia alternativă consta în construirea unor adăposturi triunghiulare deschise, din scânduri) [102,
f.58].
Pe lângă măsurile profilactice şi de tratament luate la începutul anului 1917, lupta contra
tifosului exantematic, lupta contra unei epidemii, în general, presupune şi măsuri pentru evacuarea
celor contaminaţi. În această problemă, a fost emis ordinul circular nr. 512 din 9 aprilie 1917,
semnat de către generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General al armatei. În mod
neobişnuit, poate, pentru un ordin, actul amintit începea cu o constatare: „Spitalele evacuează
oameni, individual, pe jos, dându-le hrană pentru o zi şi câte un leu, fără însă a i se spune unde să se
ducă, astfel că ei rătăcesc fără a şti unde le este corpul sau serviciul din care fac parte”. Pentru a
lichida şi preveni asemenea situaţii nedorite, erau ordonate următoarele măsuri: spitalele
(formaţiunile sanitare, în general), care urmau să trimită oameni însănătoşiţi la unităţile lor, trebuiau
acum fie să-i predea pe foştii bolnavi garnizoanei respective, fie să-i trimită la cea mai apropiată
garnizoană, cu o adresă scrisă, de identificare. În ceea ce priveşte hrana, aceasta trebuia să fie
suficientă în raport cu lungimea traseului urmat de fostul bolnav; la garnizoanele de destinaţie, foştii
bolnavi trebuiau repartizaţi pe divizii şi trimişi pe jos sau cu trenul până la această a doua destinaţie
(reşedinţa corpului sau a diviziei); trimiterea direct la corpuri, fără implicarea diviziilor, a celor
bolnavi evacuaţi, aflaţi în proximitatea garnizoanei de provenienţă; obligaţia corpurilor şi a
serviciilor de a răspunde de primirea oamenilor; răspunsurile trebuiau comunicate spitalului [65,
f.38].
96