serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

ulgari dobrogeni, consideraţi un potenţial pericol pentru armata română, în eventualitatea
pătrunderii trupelor bulgare în Dobrogea. Mulţi dintre ei aveau să moară în Moldova din cauza
epidemiilor şi a condiţiilor precare, specifice războiului [193, p.57]. Cazul lor, ocultat mult timp de
istoriografia română, se înscrie în rândul multor situaţii similare, pe care le-a consemnat istoria
primei conflagraţii mondiale. Ceea ce au subestimat însă factorii de decizie români a fost
intensitatea loviturii primite de pe frontul meridional, capacitatea de concentrare şi mobilizare din
partea trupelor cosmopolite ale lui Mackensen [175, p.374]. În plus, cel puţin din punct de vedre
militar şi strategic, mai justificată ar fi fost atacarea şi scoaterea din luptă a Bulgariei şi deci
„ştrangularea” dispozitivului de luptă al Puterilor Centrale.
Rezultatul tuturor acestor realităţi obiective şi circumstanţe subiective s-a tradus în eşecul
campaniei din 1916, în ceea ce publicistul Vartan Arachelian a numit „Toamna pătimirii noastre”,
având în vedere mai mult partea finală a campaniei [194, p.480-485].
O primă etapă a acesteia, începută odată cu deschiderea ostilităţilor şi încheiată la debutul
ofensivei Falkenhayn în Ardeal (13/26 septembrie 1916), se caracterizează mai degrabă prin
incoerenţă şi inconsecvenţă din partea trupelor româneşti. Deşi rezistenţa locală era slabă, înaintarea
forţelor armate române în Transilvania era lentă, de 2-3 kilometri pe zi, ceea ce a permis regruparea
inamicului. Până la 8 septembrie (stil nou) când ofensiva a fost oprită la ordinul Înaltului
Comandament, fusese preluat controlul asupra Braşovului, trecătorilor carpatine, a oraşelor Făgăraş,
Miercurea Ciuc şi Odorhei şi a periferiilor Sibiului şi Sighişoarei. În sud însă, la capătul unei
săptămâni de asalturi furibunde din partea inamicului, Turtucaia cădea la 24 august/ 6 septembrie,
numărul românilor scoşi din luptă fiind de peste 25.000, în proporţie covârşitoare prizonieri. Numit
precipitat la conducerea Armatei a II-a, generalul Averescu a pus la punct un plan îndrăzneţ de
încercuire a inamicului care ajunsese până la sud de lina strategică dintre Constanţa şi Cernavodă.
Operaţiunea debutase promiţător, cu debarcarea pornită de la Flămânda, însă, în condiţiile
declanşării ofensivei Falkenhayn, trupele au fost retrase peste Dunăre, iar manevra promiţătoare,
oprită ex abrupto. A urmat apoi etapa apărării arcului carpatic corespunzătoare, în linii mari, lunii
octombrie, şi, finalmente, abandonarea Olteniei, a Munteniei (cu capitala ţării) finalizată cu
retragerea în Moldova, în paralel cu pierderea întregii provincii dintre Dunăre şi Mare (Dobrogea).
Care a fost impactul acestor evenimente dramatice asupra structurilor sanitare specifice ale Armatei
române?
Efectivul de medici militari mobilizaţi de armata română totaliza, la momentul 14 august
1916, 1929 cadre, comparativ cu doar 397 medici mobilizaţi, în urmă cu doi ani de zile [182,
p.294]. Numărul de cadre medicale astfel asigurat, dacă îl raportăm la numărul total de oameni
mobilizaţi, obţinem o proporţie de 1 medic la 432 oameni mobilizaţi. Conform unor estimări
43