serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

Dintre corpurile de trupă, cea mai mare morbiditate se înregistrase la Regimentul 77
Infanterie Botoşani (3.236) şi la Depozitele Generale ale Marinei (2.259). Pe categorii de arme, cea
mai mare morbiditate se înregistra la „trupele speciale” (1.492), urmate, din acest punct de vedere,
la mare distanţă, de artilerişti (706), cavalerişti (542) şi infanterişti (400). Dintre bolile infecto-
contagioase remarcăm febra tifoidă, cu o frecvenţă de 1,8 la mia de bolnavi, din care 1/6 cazuri
mortale TBC, cu o frecvenţă de 5,2; gripa cu 36,1; scabia cu 93 şi bolile venerice cu 22,2 mai
răspândite în rândul marinarilor, din motive uşor de înţeles [50, f.50].
În cadrul Corpului 1 Armată, bolile cele mai frecvente şi grave erau: tuberculoza pulmonară
cu 160 de cazuri, dintre care 155 reformaţi, iar restul decedaţi, pleurezia, cu 290 de cazuri,
pneumonia (80 cazuri, dintre care unul mortal), sifilisul (42 cazuri). S-au înregistrat şi 21 de cazuri
de febră tifoidă, dintre care 4 mortale. Dintre cei 1.774 de bolnavi (inclusiv 50 de ofiţeri), care au
frecventat secţiunea chirurgicală, 1.001 au fost trimişi în concediu, 650 s-au înapoiat la serviciu,
630 au fost reformaţi, iar 8 au decedat. Alţi 16 bolnavi, dintr-un total de 2.051, au decedat în
Spitalul Diviziei 1 Infanterie, iar un altul a murit din cauza dizenteriei, boală care mai afectase
sănătatea a zece militari [50, f.52-53]. Tuberculoza pulmonară şi pleurezia erau foarte răspândite şi
printre pacienţii Spitalului „Regina Elisabeta” (folosit de către Corpul 2 Armată, în lipsa unui
stabiliment propriu), fapt pus de autorii sintezei sus citate pe seama neglijenţelor, a superficialităţii
în actele de examinare/ recrutare [50, f.63].
Pentru Corpul 3 Armată, amintim 8 cazuri de febră tifoidă, dintre care 5 „foarte uşoare şi de
scurtă durată”, iar 3 „grave şi terminate letal”, deşi fuseseră efectuate injecţiile antitifice. La Corpul
4 Armată (Iaşi), fuseseră semnalate şi 4 cazuri de tifos exantematic, precum şi 18 cazuri de febră
tifoidă, fără a se înregistra însă decese. Pe de altă parte, din cele 17 cazuri de rujeolă, unul se
dovedise mortal [50, f.58].
Analiza succintă a datelor privind starea de sănătate a militarilor români în anii 1914-1915
punea în evidenţă o diversitate de neajunsuri, între care cel mai grav era lipsa completă a
sanatoriilor militare pentru tuberculoşi şi convalescenţi. După internarea propriu-zisă, reformaţii şi
convalescenţii erau trimişi acasă, ceea ce, pentru o proporţie foarte mare dintre ei, însemna un
mediu ignorant, promiscuu şi insalubru, un spaţiu în care cei bolnavi adesea nu dispuneau de
mijloacele realmente necesare supravieţuirii, pentru a nu mai pune în discuţie posibilităţile de
veritabilă recuperare [50, f.66-67].
30