serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

pulmonare, ulterior aveau să facă ravagii bolile contagioase. Cele mai afectate unităţi de la Divizia a
11-a Infanterie erau Regimentele 42/66 şi 41/71, unde se găseau şi debilii cei mai numeroşi. Încă
din ianuarie 1917, colonelul Broşteanu descria astfel starea sanitară a diviziei: „Oamenii mănâncă
foarte prost, mor de foame, sunt murdari, plini de păduchi, mor de mizerie […] unii cu câte o mână
de grâu drept mâncare […]”. Conform celor constatate de către inspectori, oamenii veniseră, în
mare majoritate, prea sumar îmbrăcaţi pentru condiţiile iernii (un veston pe pielea goală), epuizaţi,
slăbiţi, adesea parazitaţi şi bolnavi. Hrana includea carne doar o dată pe săptămână, iar sarea lipsea
cronic, uneori câte 12 zile. Condiţiile de cantonare lăsau şi ele mult de dorit, numărul mediu de
ocupanţi ai unei camere fiind de 10. În lupta contra epidemiei la această divizie s-a dat prioritate
creării de infirmerii (30-40 pe regiment) şi înfiinţării de echipe însărcinate cu deparazitarea, pe când
săparea bordeielor a fost oprită. Succesele erau încă limitate din cauza vechimii şi caracterului
rudimentar al cuptoarelor; păduchii erau ucişi, dar larvele se dezvoltau din nou. Transportul
rămânea şi ele dificil de efectuat [102, f.49].
Dintre regimentele componente ale Diviziei 11 Infanterie, situaţia cea mai bună se înregistra
la Regimentul 57/58 Infanterie, unde muriseră doar 8 militari, din cei 1600, într-un interval de 2
luni (aşadar, un procent de 0,5%). Situaţia Regimentului 42/66 era complet deosebită, unitatea în
cauză pierzând în ianuarie 33 de oameni, iar în februarie 179. În consecinţă, comisia aprecia că
starea sanitară a diviziei avea să se amelioreze odată cu încetarea transmiterii bolilor contagioase,
îndeosebi la Regimentul 42/66.
Aceeaşi comisie identifica trei urgenţe, anume: accelerarea operaţiunii de confecţionare a
mijloacelor de deparazitare; trimiterea de material şi personal abilitat de la Marele Cartier General
pentru a înlocui improvizaţiile cu instalaţii (cuptoare) de deparazitare propriu-zise; completarea
echipamentului [102, f.50].
La nivel general, în faţa creşterii spectaculoase a numărului de victime ale epidemiilor (în
speţă ale tifosului exantematic), guvernul Brătianu – T. Dornescu a acordat medicului Ioan
Cantacuzino puteri depline în lupta cu flagelul, prin înfiinţarea Direcţiei Generale a Sănătăţii
Publice. Era o decizie motivată de amploarea ameninţării şi de calităţile dovedite de Cantacuzino.
Totuşi, după cum nu uită să puncteze Argetoianu, guvernul nu a mers până la capăt, preferând să
acţioneze cu jumătăţi de măsură. Astfel, deplinele puteri acordate lui Cantacuzino se interferau cu
domeniile de decizie ale vechilor direcţii şi ale Direcţiei Sanitare de la Marele Cartier General
(Vicol), care nu fuseseră explicit restrânse ori anulate. Treptat, tenacitatea, autoritatea şi competenţa
lui Ioan Cantacuzino au biruit şi obstacolele de ordin birocratic [9, p.169].
La 21 martie 1917 colonelul doctor Nicolae Vicol constată că epidemia de tifos exantematic
continuă să se extindă, mai ales la populaţia civilă din jurul cantonamentelor, în timp ce febra
95