serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

dar sigur, sub conducerea Inspectoratului Sanitar basarabean, al cărui şef am avut onoarea a fi
menţinut de Consiliul de Miniştri”, fără a oferi detalii de ordin concret în sprijinul celor afirmate.
Despre Chişinău, erau totuşi date unele amănunte. În capitala Basarabiei situaţia era apreciată ca
„gravă”, întrucât spitalele din localitate adăposteau circa 1000 de exantematici (din care jumătate
erau ucraineni), ceea ce făcea practic imposibilă internarea unor eventuali răniţi şi bolnavi din
rândurile militarilor români. Se preconiza instalarea unui spital de contagioşi în proximitatea gării
principale [102, f.187].
La un an şi jumătate de la sosirea trupelor româneşti, situaţia epidemiologică a provinciei
rămânea puţin satisfăcătoare, în pofida eforturilor depuse de personalul medical militar şi a unor
succese locale, parţiale, în confruntarea cu ameninţările şi sfidările biobacteriologice. Pentru a
combate epidemia de tifos exantematic, s-a hotărât construirea a peste 100 de instalaţii de
deparazitare în comunele rurale [107, f.52]. De altfel, pe întreg parcursul perioadei interbelice
Basarabia va reprezenta o provincie-problemă pentru administraţia românească, dificultatea
intrinsecă a problemelor de rezolvat fiind amplificată de reticenţele reciproce din partea autorităţilor
româneşti şi a populaţiei locale, mai ales a unor minoritari, mult mai bine plasaţi în ierarhia
economico-socială decât majoritarii.
V.2. Bucovina
Cea mai nordică provincie a „României Mari” interbelice, Bucovina, nordul Moldovei
istorice, a intrat în componenţa statului naţional-unitar modern roman în toamna anului 1918, în
condiţiile colapsului monarhiei bicefale austro-ungare, precipitat de înfrângerea în război. Spre
deosebire de Basarabia, aici, ideea naţională românească pătrunsese printre românofoni, care
renunţaseră la identitatea veche, provincială, de „moldoveni” în favoarea titulaturii de „români”.
Pe de altă parte însă, existau alte circumstanţe care au imprimat luptei de emancipare
naţională de aici un caracter mai puţin radical. Astfel, ponderea populaţiei româneşti autohtone a
scăzut considerabil în cursul secolului al XIX-lea în favoarea unor ramuri ale poporului ucrainean
(ruteni etc.), dar şi a altor populaţii alogene (evrei, germani, polonezi, armeni, slovaci etc.).
Conform recensământului din 1930, românii formau totuşi o majoritate relativă destul de
consistentă, cu 44, 5% din totalul populaţiei, urmaţi de ruteni, cu 27,7%, iar apoi, la mare distanţă,
de evrei (10,8%), germani (8,9%) şi polonezi (3,6% ). La oraşe însă, românii şi evreii reprezentau
câte o treime din numărul total de locuitori, germanii circa 15%, ponderea ucrainenilor în mediul
urban fiind minoră [17, p.18]. Un al doilea element care trebuie luat în calcul este politica permisivă
a autorităţilor austriece la începutul secolului XX, prin introducerea votului universal în jumătatea
133