serviciul sanitar al armatei române în perioada 1914 – 1919

4.544, 44 şi 21.241, respectiv 348 şi 18.385 [115, f.41]. Acelaşi document conţine şi date statistice
despre tipologia rănilor: astfel, 45% dintre răni erau localizate la membre, 22% la cap, 18% la
torace şi 15% la abdomen, iar 60% fuseseră provocate de armele de foc, 30% de explozii şi 10% de
arme albe. În fine, mortalitatea răniţilor din spitalele regionale era de 17%, iar a bolnavilor de
33,6% [115, f.42].
Ponderea şi numărul răniţilor rămân însă dificil de stabilit cu exactitate, documentele
întocmite purtând amprenta stării excepţionale care făcea imposibilă o sistematizare riguroasă a
tuturor elementelor în materie. Comparând datele oficiale generale cu statisticile existente la fiecare
unitate, autorul Constantin Săndulescu a ajuns la concluzia că pierderile reale erau mai mari decât
cele raportate oficial. Astfel, în cursul lunii octombrie spitalele zonei interioare îngrijeau un număr
de 40.460 soldaţi, la începutul lunii, 48.956 la 27 octombrie şi 45.667 la 31 octombrie. Numărul
răniţilor ofiţeri din armata română a variat între 840, la 1 octombrie, 1003 la 14 octombrie
(maximum) şi 884 la sfârşitul lunii. Bolnavii erau în număr de 225 trupă şi 168 ofiţeri, la 1
octombrie 1916, pentru ca, o lună mai târziu să fie consemnaţi în această situaţie 221 ofiţeri şi 3.331
soldaţi [184, p.102].
La data de 13 noiembrie 1916, la Biroul adjutanturii de la Marele Cartier General a fost
întocmită o listă cu pierderile înregistrate de armata română începând cu data declanşării
ostilităţilor. Statistica oficială respectivă înregistra un număr total de pierderi de 2.633 ofiţeri şi
49.373 trupă, dintre care morţi, răniţi, dispăruţi în proporţie de 334, 1.988, 311, respectiv 6.666,
26.008, 16.699. Pe de altă parte însă numai după evidenţele spitalelor regionale, la 10 noiembrie
1916, se înregistrau în rândurile trupei (fără ofiţeri) 34.428 răniţi, 4.317 bolnavi şi 1.536 decedaţi,
deci un număr total de peste 40.000 de spitalizaţi înregistraţi la un moment dat, cuantum în care nu
sunt incluşi cei morţi, dispăruţi sau vindecaţi în perioada consecutivă declanşării războiului. Punând
cap la cap datele parţiale oferite de diferite surse locale (regionale), Constantin Săndulescu a ajuns
la un total de 2.011 ofiţeri şi 106.564 trupă spitalizaţi, în condiţiile în care pentru unele zile, datele
statistice lipseau cu desăvârşire [184, p.104].
Pe lângă numărul mare de răniţi, un alt obstacol în calea misiunii serviciilor sanitare ale
armatei române a fost reprezentat de lipsa dotărilor şi a unei pregătiri adecvate pentru transportul şi
îngrijirea răniţilor în zonele de munte, unde comunicaţiile erau mai dificile. De altfel, aşa cum am
văzut, chiar la capitolul militar propriu-zis, forţele româneşti aveau deficienţe din acest punct de
vedere, iar inamicul nu a ezitat să le exploateze.
Autorul Gh. Sanda enumera nu mai puţin de 10 deficienţe manifestate, în cazul Serviciului
sanitar militar, pe parcursul primei perioade a războiului: personalul inferior a fost insuficient, slab
pregătit şi de multe ori întrebuinţat greşit nu a existat o rezervă de sanitari anume pregătiţi, care să
62