Ştefania Oproescu - Oglinda literara

ESEUJurnal ermetic“Wrætlic is þes wealstan, wyrde gebræcon” 1Prin parcuri stropitorile s-au astâmpărat deştrengării, nu mai nasc în aer curcubeie. Odată negâdilau cu degete de apă. Azi e stinsă candida tovărăşiea neînsufleţitelor lucruri vii, pline de duh. De la fereastracerului de sfârşit de august, toamna a întrerupt joculcu severitatea unei mame; sentinţa de neclintit a sorţii:„Destulă joacă pentru o zi, pentru o vară, pentru oviaţă...”În cripta sufletului se întrezăresc contururi recide lespede; palida văpaie a lumânării se înfioară demenirea-i de călău fitilului osândit la pârjol. Păreri deaduceriaminte se perindă la căpătâiul defunctului fărătrup, spre a săvârşi, cuviincios, priveghiul anotimpuluipierdut. Involuntar, din mâlul uitării renaşte fluxulmemoriei unui alt prohod, cu valuri concentrice dedurere, din ce în ce mai devastator. Talazul creştemereu, lovind tot mai aman stavila ce-i zăgăzuieştemânia. Curând, grozava arătare dezlănţuită va prevala,dincolo de opreliştea de gheaţă din priviri. E firesc; laurma urmei, copilăria nu existase decât prin ei. Clepsidrevii, bunicii îşi scurseră nisipurile în ea, până li se împlinivremea. Cât fură ei, timpul nu i se măsurase în trecereaprin vârste, ci în perpetua lor întoarcere-n ţărână. Buniciierau mereu veseli, mereu bucuroşi s-o vadă, sortităurnă a cenuşii lor. Pe urmă se lăsă noaptea şi se duserăbunicii la culcare; erau bătrâni…Mai întâi adormi buniculsub plapuma pământie şi grea; apoi îl urmă curând şibunica, la căpătâi cu lumânări aprinse. Fetiţa voia să maiasculte o poveste. Ei încă nu-i venise ora de culcare.Cu mâinile tremurând a zădărnicie, încerca să tragă la oparte învelitoarea care-i ascunsese pe bunici, dar ei nuse mai treziră; erau bătrâni… Cu un sărut pe frunţile recişi încremenite în visarea veacului de veci, fetiţa îi lăsă săse odihnească. În balcon a uitat cineva o jucărie; s-aunăpustit păsările negre şi au luat-o, cine ştie unde. Înurma lor, strigă înăbuşit glasul sufletului rămas pustiu:„bunici cu suflete de jucărie, mi-e dor să vă mai ţin înmâinile mele de copil!...”.Orice despărţire închide în ea un sâmbure demoarte. În unghere întunecate de suflet, va cânta mereuveşnica pomenire pentru toţi morţii îngropaţi în cimitirulamintirii. Strigoi cu globii ochilor înţepeniţi spre iadulveşniciei de s-ar ridica din gropi; năluci mânjite de ţărânăde s-ar arăta în miez de noapte, cu chipuri slute, ca deceară; fantasme cu răsuflarea de gheaţă de-ar şoptinedesluşit pe limba viermilor de sub pământ, sufletul viutot ar tresări de bucurie să simtă aievea rămăşiţa a ceeaBreviareVictor SteromEmanoil Toma: Casia, editura Printeuro,Ploieşti,2009Format din şapte proze, volumul Casia devinea patra carte în care scriitorul Emanoil Toma implicăfactorul individual, atras de o forţă mai presus decât ne-oputem închipui, către naraţiunea cu arhitectura sobră şifortificaţii riguroase.De la primele pagini se conturează drama carese desfăşoară în jurul personajelor, autorul reuşind săînfăţişeze cu o observaţie sigură trăirile sufleteşti aleeroilor cărţii.Schimbarea de stil epic faţă de celelalte romaneprecedente, e motivată aici de intenţia concentrării pespaţii reduse şi de ce nu, a observării scriiturii la aspectul– aproape general – al particularităţilor de semnificaţieale temelor epice propuse. Totuşi, putem observa că,raportul dintre roman şi nuvelele din acest volum estedestul de echilibrat, arta prozatorului Emanoil Tomadefinindu-se – până acum – ca loc geometric al stiluluiconstatativ şi nostalgic.ce a iubit cândva. Cât însă maicurge viaţa, cu văpăi sângeriiprin vine, cât încă mai luceştecu sclipiri de gheaţă în priviri,părerile de rău pentru ce-afost le însemnează îngerul petăblia cu păcate de pe umărulcel stâng. Nici pentru regretulrenunţărilor nu e vremea; tot ces-a trăit a devenit poveste, totce-a fost aievea s-a sublimat înbasm. Şi prima iubire, numeleplin de poezie, iluzii de feericepoveşti; şi străinul cu gesturiboeme, captivante şi aurăprinciară, cu cât mai greu depătruns cu atât mai fermecător; Malina Iorgaşi făptura diafană de departecare-ţi săruta obrajii în vântul primăverilor de altădată;şi surâsurile complice aruncate sub ameninţarea privirilorindiscrete dimprejur, cu ochii lucind încă de emoţia dinajun…Viaţa se strecoară printre clipe şi ani, cu întortocheriprimejdioase, cu nonsensuri şi zguduiri, cum firulgândului se chinuie în cronologia ilogică a existenţei.Canonul lungilor nopţi de veghe nevoită, când înfruntea de insomniac se zvârcolesc reptilele înveninateale deşerturilor lăuntrice. Zvâcnirea din piept cândplosca scapă din mâini, ultima sorbire de viaţă irosităîntr-o clipă în mijlocul infernului dogoritor. Şi dezolareatabloului sălbatic ce se întinde cât vezi cu ochii, dincolode văzduh, dincolo de sinele contemplativ, adânc de totîn fibra fiinţei. Pustiu ontologic care sugrumă raţiunea şitoarnă prin vine otrăvuri fără leac.Sufletul asculta odinioară chemarea depărtărilor.Cu glas de sirenă, necunoscutul din văzduh îl amăgeaîn mreje ţesute cu fir de poezie. Adierea primăveriiînfiora inima ca apropierea unui zburător, în dimineţicând ochi de păpădie privesc printre pletele ierbii, îndupă-amiezi când frunzişul proaspăt şopteşte melodiaunui glas de peste mări, în nopţi cu felinare aprinse,călăuze visului întrupat în rază. Două turturele înfiripaula fereastră perechea arhetipală; înţelegeam în zborullor împreunat, legământul dinaintea vecilor, citeam cusufletul din cartea ascunsă a vieţii. Era o plutire alăturide abia perceptibila făptură de departe, în îmbrăţişareade duhuri legate într-o fâlfâire de aripă. Reinterpretare amitului metempsihozei, nu cu povara eternei rătăciri printrupuri, ci revărsare a sufletului transfigurat în zbor depăsări, în seva frunzei, în văl de lună…______________1“Splendidă zidire; sorţile o prăbuşiră.” (vers din poemulRuina, în traducere din engleza veche )Passionaria Stoicescu: Şarpele cu aripi, edituraRawex Coms. Bucureşti, 2010Impregnate de fior existenţial cum şi de un anumeretorism didacticist, versurile din acest volum pătrundprin aluzie subsidiară între text şi pretext în modulpozitiv al meditaţiei etice. Astfel, înţelegem cât deapropiată este poeta Passionaria Stoicescu de metaforadensă, de simbolul parabolic şi de o deosebită pondere asemnificaţiilor. Simptomatice fiind în acest sens aventurilesemantice ori nevoia de re-definire, de re-configurare amesajului poetic. Passionaria Stoicescu şi-a însuşit dinacele – hocuri - sintactice şi morfologice exact ceea ceîi era mai caracteristic firii ei şi totodată şi-a asumat cuo surprinzătoare intuiţie riscurile de a fi ea însăşi în totce spune, de a se regăsi într-un stil capabil să fixezeatenţia, aptă să dea gesturilor un aer hieratic şi înţelesuride sublime rezonanţe. În fine, meditaţia e doar reflexulunor disponibilităţi sentimentale şi se fixează prindezvoltarea de tip decorativ a unor parabole-simbolice –motive lirice predominante unde valoarea estetică are înprimul rând o funcţie atitudinală.„Nu-l văd şi nu-l ating./ dar este, / nu urc / dar elmă ia pe creste, / nu-i foc, dar arde nevăzut / şi cântădisperant şi mut / Mi-e mire / fără legământ şi cer imensfără pământ, / drag mort / din patima mea vie… / El? /Eu!/ Poemul - când mă scrie!” (Poemul)8900 www.oglindaliterara.ro