Formarea caracterului.pdf - Klesis

care se formează omul. "
Biblia nu dă definiţii, ci prezintă caractere şi face referiri la caracter când vorbeşte despre
„omul dinăuntru". Omul dinafară reprezintă persoana; omul dinăuntru reprezintă
personalitatea, adevăratul Eu. Omul de afară îmbătrâneşte, omul dinăuntru nu îmbătrâneşte,
nu este supus entropiei. În 2 Corinteni 4:16 citim: „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă
omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi".
Personalitatea are adevărata valoare. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut" (2
Corinteni 4:7). Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii caută să împodobească
vasul de lut, omul de afară, dar apostolul Petru a scris: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de
afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur (bijuterii) sau în îmbrăcarea
hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit,
care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3:3, 4). Şi aici se arată că valoarea
mare o are nu omul de afară, ci omul dinăuntru. O persoană poate avea o faţă frumoasă, dar
dacă nu are caracter, nu are valoare. Frumuseţea de afară nu-i mai adâncă decât pielea şi este
atât de trecătoare! Frumuseţea lăuntrică este aceea care fericeşte viaţa şi care are valoare, şi
înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Ce valoare are o fată frumoasă la faţă, dacă ea
este lipsită de caracter, dacă este uşuratică?
Caracterul trebuie format, dezvoltat. Tim La Haye a scris: „Caracterul nu se naşte odată cu
persoana. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor, care vor stabili în viaţa sa acele
principii pe care Dumnezeu le-a instalat înăuntrul lor. "
Voind să arate importanţa mare a celui ce se ocupă de dezvoltarea caracterului, renumitul Ioan
Gură-de-Aur a scris: „Mai presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau oricare alt
nrtist, eu îl preţuiesc pe cel ce este dibaci în arta formării sunetului copilului". Iar distinsul
predicator S. D. Gordon a scris: „Instruirea unui copil este cea mai înaltă, cea mai sfântă şi
cea mai fascinantă ocupaţie".
Cu mult înainte de Cristos, Domnul, oamenii înţelepţi au acordat o mare importanţă
cunoaşterii de sine. Astfel, Pittacus din Mitilene (652-569 î.Cr. ), considerat unul din cei şapte
înţelepţi ai lumii antice, avea dictonul: „Cunoaşte-te pe tine însuţi", care a fost săpat cu litere
de aur în Templul lui Apolo din Delphi. Mai târziu a fost preluat de înţeleptul Socrate ca
principiu fundamental al filozofiei sale. Această cunoaştere nu se referă la omul de afară, la
fizicul lui, ci la omul dinăuntru. Odată Socrate a zis: „Caracterul omului este ca umbra care îl
însoţeşte pe om pretutindeni; câteodată merge înapoia lui, altădată merge înaintea lui; uneori
este mai lungă, alteori este mai scurtă. "
Caracterul ne arată mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare atenţie
formării lui. Stanley C. Baldwin a scris: „Noi întrebăm ce ar trebui să facem, nu ce ar trebui să
fim. Noi întrebăm cum am putea schimba mediul înconjurător, şi nu cum ar trebui să ne
schimbăm caracterul nostru". Ceea ce suntem are valoare, de aceea trebuie să ne formăm un
caracter bun. Johann Amos Comenius a scris: „Omul trebuie format ca să devină om. " Omul
se naşte cu un mare potenţial de aptitudini, dar trebuie format, altfel creşte diformat. Fiecare
om ar trebui să-şi dea seama de acest mare adevăr şi să-şi cunoască caracterul său.
Caracterul este o carte de vizită nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul fiinţei tale, care te
arată oriunde, oricând şi oricui cine eşti. Este o prezentare chiar fără cuvinte din partea ta, dar
se exprimă prin felul cum te îmbraci, cum te comporţi în familie, în biserică, în societate, prin
felul cum conduci bicicleta, căruţa sau maşina; prin felul cum îţi alegi prietenii, căci, nu uita