Formarea caracterului.pdf - Klesis

Nu părul lung sau rochia crăpată sunt cauza conflictelor cu părinţii, ci mândria ta, care vrea
aşa. Este bine, însă, să-ţi aduci aminte că „mândria merge înaintea căderii" (Proverbe 16:18).
Mândria l-a doborât pe Satan şi te va doborî şi pe tine, dacă nu-i pui capăt.
2. Dorinţa de independenţă. Am menţionat în capitolul anterior că băieţii încă de la vârsta de
13 ani încep să se izoleze de mama, nu mai sunt gata să meargă alături de ea la Casa
Domnului, nu în acelaşi tramvai sau autobuz, ca să nu zică alţii că se ţin de fusta mamei.
Spiritul de independenţă nu este rău, când este păstrat în limitele lui, dar este foarte rău când,
înainte de vreme este dus la extremă. Dumnezeu ne-a creat fiinţe libere în cadrul unor limite.
La studiul pomenit mai sus, Bill Gottard ne-a zugrăvit un lanţ al autorităţii rânduite de
Dumnezeu. Toate mădularele corpului trebuie să asculte de cap: el comandă, el chibzuieşte, el
face proiecte, el ia hotărâri. Aşa este rânduit, nu se poate altfel. Orice societate are un cap,
orice ţară are un conducător, care este numit rege sau preşedinte. Aşa este şi în familie, tatăl
este capul familiei. El trebuie să fie supus lui Dumnezeu, Autoritatea Supremă. Soţia trebuie
să fie supusă bărbatului în sensul de cap al familiei, iar copiii trebuie să fie supuşi părinţilor.
Cât timp? Unii spun câtă vreme mănâncă la masa părinţilor. Dar nu-i aşa, ci într-un anumit
sens toată viaţa. Datorită faptului care nu poate fi înlăturat că ei sunt părinţii tăi, tu le datorezi
respect, supunere, ascultare. Chiar dacă ai ajuns la majorat, te-ai căsătorit şi nu mai locuieşti
cu ei, tu eşti încă fiul lor. La baza atitudinii tale, trebuie să fie dragostea lor pentru tine şi
dragostea ta pentcu ei. Nici un părinte nu doreşte răul copilului său. Este natural că de la o
vârstă tu trebuie să hotărăşti pentru tine, dar nu în conflict cu părinţii. Cultivarea bunelor
relaţii te fereşte de conflicte, de tensiune.
În mod constant, spiritul de independenţă se simte lezat când în dos se află o plăcere sau un
păcat pe care părinţii îl detectează şi la care tu nu vrei să renunţi. Atunci consideri că părinţii
vor să te controleze şi tu nu mai vrei să fii controlat, nu mai vrei să dai socoteală nimănui.
Consideri aceasta o umilire. Ţi se spune cum să faci un lucru oarecare şi tu iritat răspunzi:
„Lasă că ştiu eu, doar nu sunt copil". Şi de la lucruri mărunte, spiritul de independenţă,
neînduplecarea, duce la părăsirea părinţilor, căci crezi că este mai bine fără ei. Adu-ţi aminte,
Însă, de fiul risipitor. Şi el a dorit să fie independent, o independenţă pentru trăirea în plăceri
şi desfrâu, să nu mai fie controlat de tata; dar, vai, cum a ajuns? Nu a mai suportat autoritatea
binecuvântată a tatălui şi a ajuns sub blestemata autoritate a păcatului. Autoritatea tatălui era
ca un gardian pentru el, dar a vrut să fie independent, liber, şi a ajuns sub cea mai grozavă
robie a desfrâului nepotolit. Oricine nu suportă autoritatea lui Dumnezeu, ajunge implicit sub
autoritatea Satanei.
3. Încăpăţânarea, încăpăţânarea este o trăsătură a temperamentului unora şi se manifestă în
mod deosebit în anii tinereţii. Cel încăpăţânat persistă cu îndârjire într-o părere personală la
care nu renunţă nici să-l tai în bucăţi. Cu cât este îndemnat mai mult de părinţi spre bine, cu
atât el se împotriveşte mai mult. De curând doi părinţi îmi împărtăşeau necazul lor cu un fiu,
care cu cât i se arată mai multă dragoste, cu atât el este mai împotrivitor. Încăpăţânarea
chinuie şi pe părinţi şi pe tânărul care se lasă stăpânit de ea şi nu vrea să fie corectat. Este fiere
amară care te face să ai gust amar de toate. Vrei să ai tu puterea, să domini tu pe alţii, să-ţi
impui voinţa şi nu reuşeşti. Te lupţi cu toată dârzenia să nu faci ce ţi se spune, ci doar ceea ce
vrei tu. Aşa este neînduplecarea. Eu ştiu, căci în anii fragezi ai copilăriei am gustat acest fel
de trai. Ştiu că nu este bun. De aceea scriu aceste rânduri, ca să aj«t pe unii să scape de
această stare chinuitoare.