Formarea caracterului.pdf - Klesis

şcoli şi în Biserici, indiferent de numele pe care-l poartă, o muncă asiduă, directă, sistematică
şi cu tot devotamentul, şi bătălia pentru salvarea tineretului va fi câştigată.
Cunoaşterea duşmanului din noi
La orice luptă, spre a ieşi biruitori, trebuie să cunoaştem duşmanul, în cazul nostru duşmanul
din noi, trăsăturile rele care trebuie reduse la tăcere. Este necesară o strategie cum să fie
atacate punctele slabe şi cum să facem alianţe, să dezvoltăm punctele bune. Cea mai bună
metodă este aceea a convingerii personale: copilul sau tânărul să înţeleagă ce necazuri, ce
pierderi are în viaţă din pricina acelor însuşiri rele. Calea convingerii este mult mai bună, este
liber consimţită, pe când calea disciplinei, a pedepselor, mai ales când se face la furie sau se
aplică unui copil încăpăţânat, de obicei are rezultate opuse. Copilul se îndârjeşte mai rău, şi, în
loc de a-l scăpa de nervi sau de o trăsătură rea, i-o întărim. Chiar dacă de ochii părinţilor şi de
frica pedepsei nu mai manifestă trăsătura aceea, totuşi el nu renunţă la ea, căci se află în firea
lui. Prin educaţie, însă, el ajunge să renunţe, să stăvilească acea trăsătură înnăscută care îşi are
rădăcini adânci în firea lui.
Un exemplu poate ilustra bine adevărul acesta. Se ştie că toţi copiii iubesc bomboanele. Când
Rut, fiica familiei Lupaş, era de 4-5 anişori, a rămas vreo două zile la noi. După plecarea
părinţilor, fetiţa a fost cuminte, n-a plâns, dar soţia a căutat să-i dea nişte bomboane. Rut nu
le-a primit, ci a zis: „Nu mulţumesc, nu iau bomboane, căci îmi strică dinţii". Deci, ea nu de
frica părinţilor nu a servit bomboane, căci ei plecaseră, ci fiindcă a învăţat de la părinţi că
bomboanele strică dinţii. Convingerea pe care o avea chiar la acea vârstă, îi dădea tărie să se
împotrivească ispitei, plăcerii.
Prin învăţături şi prin exemple să creăm convingeri temeinice în copiii noştri şi vor fi în stare
să renunţe la ceea ce nu foloseşte, la trăsăturile rele înnăscute. Se cere multă înţelepciune şi
are o mare valoare exemplul dat de părinţi în familie. Nu are sens să se ceară copilului să nu
fie nervos, să nu se certe, în timp ce ei, părinţii, se enervează pentru orice nimicuri şi mereu se
ceartă. Aceşti părinţi ar trebui să înveţe ei întâi să fie calmi, să-şi corecteze caracterul, ca apoi
să-şi poată educa odraslele în privinţa aceasta.
În unele cazuri, poate fi folosită şi disciplina, dar nu la nervi. Biblia spune: „Nu cruţa copilul
de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul
din Locuinţa morţilor" (Proverbe 23:13, 14). „Cine cruţa nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l
iubeşte, îl pedepseşte îndată" (Proverbe 13:24).
Şi eu am folosit-o, dar mai rar. Când vreuna din fete făcea ceva ce ştia că nu este bine, nu îi
treceam cu vederea greşeala. Nu o pedepseam imediat, când eram necăjit. Spre seară însă, o
chemam într-o altă cameră, îi arătam că nu a făcut bine, că ceea ce a făcut m-a îndurerat. Ea
îşi recunoştea vina, iar eu îi spuneam că nu-mi place să pedepsesc, dar vina ei cere pedeapsă,
şi calm îi aplicam o lovitură sau două la palmă; apoi îngenuncheam amândoi şi ne rugam
Domnului să o ajute să nu mai facă astfel de greşeli. Şi pot spune că metoda a dat rezultate
bune. Când au devenit mari, spuneau că de multe ori ar fi preferat să le aplic pedeapsa imediat
decât să le fac „dăscălia". Totuşi aceasta le-a ajutat să aibă convingeri ferme despre ceea ce
este bine şi ce este rău, mult mai mult decât pedeapsa care era formală.
Nu sunt de acord cu părinţii care pentru orice îşi pălmuiesc copilul. În asemenea cazuri, tatăl
devine jandarm pentru copii, care îl ascultă de frică doar câtă vreme sunt mici, iar când cresc
mari devin rebeli de primă clasă, căci aceasta s-a înmagazinat în firea lor în anii copilăriei.