STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

contemporanii noştri
fi gândit „nuntitul” cu PCR la nenuntiţii din închisori? La
Voiculescu, la Crainic, la Radu Gyr, la Ion Caraion, la
excluşii din literatură de crohmălnicenii de veghe (mulţumesc,
Radu Mareş!) Ion Barbu, Vinea, Maniu, Philippide
şi „reabilitaţi” tot de ei? Lui Coroiu nu-i place (nici
mie) termenul „reabilitat”. Într-o conferinţă ţinută la Iaşi,
în ‘74, la Casa Pogor, la care am participat şi eu, profesorul
Liviu Rusu a ţinut să pună la punct termenii: să
vorbim de reconsiderarea, nu de reabilitarea lui T. Maiorescu.
Pe cine citeşte Constantin Coroiu? Aproape cu voluptate,
pe G. Călinescu. Îl iubeşte necondiţionat, cum
îi iubeşte pe Eminescu şi pe Maiorescu. Îl urmez. Se
luptă cu corpul minuscul de literă al Istoriei literaturii române
de azi pe mâine (ediţia Marius Tupan). Constant
aprobativ, îi citează pe Valeriu Cristea, Dimisianu, Constantin
Călin. Coroiu îl preferă pe Mircea Iorgulescu lui
Eugen Negrici. E dur Eugen Negrici în Literatura română
sub comunism, carte „gâfâită” după Iorgulescu?
Şi de ce ar fi sintagma câini de pază ai regimului roşu
de nefolosit într-o lucrare ştiinţifică? Ba-i chiar un apelativ
blând pentru acele javre. Eu cred că dreptate are
Gabriel Dimisianu: Iorgulescu „îşi caută adversari” (obstacole/
dificultăţi/ termeni de opunere) în papură. Îmi
amintesc cum m-a combătut în ziarul „Munca” pentru
un articol considerat prea laudativ despre G. Ibrăileanu,
deşi termenul campanii, preferat şi de eminescologul
Mihai Drăgan, l-a împrumutat de la mentorul „Vieţii Româneşti”.
Ca un declarat subiectiv, Constantin Coroiu e prea
resentimentar când îl numeşte pe Dan C. Mihăilescu
„un Mitică autentic” pus pe scormonit, chiar dacă recunoaşte
că e „trecut temeinic prin bibliotecă”. Şi cu Adrian
Marino e nedrept (cum a fost, de altfel, şi Marino faţă
de „tinicheaua” Călinescu), vorbind de „pricăjite notiţe
publicate în străinătate”. O notă, o notulă poate „plăti”
mai mult decât o monografie ternă. Mă rog, adevăruri
personale şi subiective. Dar adevărurile autorului le accepţi
când doza de subiectivism e cea normală.
Ca om, prin adopţie, al locului, al Dulcelui Târg, Constantin
Coroiu îi părtineşte pe ieşenii-prieteni; n-am
spus că face rău, deşi sunt convinsă că prietenia trebuie
să fie exigentă. Printre cărţile de suflet le trece pe cele
semnate de admirabilul poet, prozator, eseist Nichita
Danilov. Scrie –şi bine face – despre cel care i-a scos
din uitare pe detractorii lui Eminescu. Al. Dobrescu, despre
Constantin Parascan creangologul, despre Florin
Faifer, despre Ioan Holban. O corecţie. Istoricul literar
Holban îşi propune ca principiu: „atunci când nu-mi
place ceva – un autor sau o carte – nu mă ocup de acel
autor sau de acea carte”. Dar o istorie a literaturii poate
fi exclusiv afină? Aici văd mai degrabă o comoditate
decât un curaj al selecţiei. Jocul omisiune/ prezenţă
poate duce la relativizarea valorilor: slobozi elogii sonore
pentru cei dintr-o grupare literară, anihilându-i pe
ceilalţi.
Una dintre lecturile iubite de Coroiu e şi Pluta de
naufragiu. Florin Faifer e „un istoric literar cum puţini
mai avem astăzi”. De cuvântul eminent nu face econo-
mie: „eminentul cercetător ieşean Constantin Parascan”;
„eminentul istoric al culturii Florin Cântec”. Un
„eminent analist al prozei româneşti moderne şi contemporane”
vede Constantin Coroiu în Liviu Leonte. Nu
mi-l închipui pe careva pasionat de scriitura lui Leonte,
un modest istoric literar, critic şi mai modest, excesiv de
prudent, fricos chiar, cum singur a recunoscut. Prudenţa
i-a adus indemnizaţia de merit, palmele academice, premiile.
Iar pe Constantin Coroiu îl prinde mai bine atitudinea
polemică decât critica prietenoasă, amabilă ori
entuziasmul pentru leonţi.
Revenind la autorii de prestigiu, Coroiu ştie de la
André Maurois, prizat în studenţia noastră, că există
lectură-vin, lectură-plăcere, lectură-muncă. Prima te eliberează
de realitate.
Bref, mi-a plăcut să intru în bookătăria (e cuvântul
altui cititor de elită vrâncean, bibliotecarul Gabriel Funica)
lui Constantin Coroiu. Şi cel mai mult mi-a plăcut
capitolul ultim: File dintr-un antijurnal. Aşa cum alţii văd
din avion, Constantin Coroiu vede din bookătărie, unde
citeşte şi re-citeşte (nu spunea Nabokov că „nu poţi să
citeşti o carte, poţi doar s-o reciteşti”?), decupând semnificativ,
foarte semnificativ. Talentul de cititor în decupaje
se vede.
Mi-a plăcut „discursul îndrăgostit” de Tolstoi şi de
Dostoievski, de Cehov, de Esenin, de Mariana Ţvetaieva
sau de Valentin Rasputin; de Alejo Carpantier ori
Llosa. De Marquez e indicibil fascinat.
Pentru final, Constantin Coroiu alege să istorisească
decernarea premiului Nobel scriitorului francez de origine
chineză Gao Xingjia. Deşi premiat pentru „ingeniozitatea
limbajului” laureatul, refugiat politic în Hexagon,
a vorbit trei sferturi de oră în chineză – nici un cuvânt în
franceză – despre UMILINŢĂ, DISPREŢ, EXIL, CEN-
ZURĂ. Reprezentantul Chinei la manifestare a punctat
ironic: „Suntem în culmea bucuriei aflând că scriitorii
francezi s-au apucat să înveţe limba chineză”.
Numai că asta se întâmpla în secolul ce trecu, an
1999. Atitudine, aşadar, de secol trecut. À bon entendeur/
lecteur, salut!
Anotimpul iubirii
10 SAECULUM 1-2/2010
PRO