STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

Tonegaru şi Geo Dumitrescu. Laitmotivele poemului
sunt arderea ţărmului, sau inima şi mâna, ce se opresc
„a mai bate”. „Frunzişurile roşii” conotează subversiv pe
oamenii fără caracter, pe vânzătorii de informaţii despre
viaţa secretă particulară, despre care Ion Caraion discută
pe larg în Ultima bolgie. Obsedanta denigrare
umană îi congestionează, îi răneşte poetului trupul şi
vederea: „şi tu, brad, creşti în ochiul/ ameţit de inferne!”;
„Pretutindeni – neliniştit,/ ieşi sânge-n oblânc!” Contorsionarea
fiinţei eului poetic se face din cauza remuşcării
că nu rezistase să îndure până la capăt barbaria torţionarilor
comunişti timp de unsprezece ani petrecuţi în închisorile,
ocnele comuniste. Ion Caraion semnase
pactul cu diavolul, să fie informator al securităţii kominterniste,
în anul 1964, de graţiere (nu şi amnistie) a deţinuţilor
politici. Nu numai gleznele sunt duse «la umăr»,
ca la fachiri, prin mustrări de conştiinţă pentru actul
semnat de poet ca să fie eliberat din lagărul comunist,
ci chiar inima, fluxul sângelui cunoaşte numai o mişcare
de închidere, nu şi de deschidere a atriilor şi ventricolelor:
„Dar inima, ghem de oracole,/ răsucită –/ s-a-nchis
mai adânc” 56 .
Senzaţia noastră când citim poezii ca aceasta din
Dimineaţa nimănui este de prăbuşire din înalt, de băltire
a ucisei naturi umane, de otrăvire a intelectualului urmărit
şi forţat, la rândul său, să denunţe pe oricine, chiar
pe propriile rude sub comunism: „otrăvuri,/ otrăvuri în
alte solstiţii”; „sub izvoarele pierite-n desfrâul pădurii.//
Odihnitor, pretutindeni – / închide-te, inimă, cum/ sufletul
morţilor se-neacă de somn.”; „Închide-te, inimă-n
tine/ fără turn, fără semne”; „dimineţile au trântit uşile,
luna se sparge de dig.”; „Pretutindeni – neliniştit,/ ieşi
sânge-n oblânc.”; „Dar inima, ghem de oracole,/ răsucită
– / s-a-nchis mai adânc.”.
Nerespectarea conştientă a convenţiilor logice de
creare a tropilor, a procedeelor stilistice devine regulă
în alte poezii ale Dimineţii nimănui. Versurile-perechi din
„Sărbătoarea neagră” – un poem alegoric cu imagini
nocturne absurde şi macabre – nu alcătuiesc nicidecum
un gazel, din cauza disproporţiei existente în ceea ce
priveşte chiar măsura fiecărui distih: „De duminica
Tomii,/ copacul din fereastră se uita la fotografia fantomii.”;
„Se prepară un psalm/ calm, calm.”. Personificarea
timpului, a lunii, a morţilor, a ouălor de cuc are
ecouri în conştiinţa umană, sau ne îngrozim prin ceva
insesizabil, febril aşteptat. Am crede că Ion Caraion versifică
aici angoase, dintr-o frondă postavangardistă asupra
oricărei urme a descriptivului mimetic, făcând din
pastel o feerie macabră, grotescă, ca într-un incipit narativ
de roman fantastic sau gotic. Parcul este cu oameni,
dar ei stau spânzuraţi, „dimineaţa/ clănţănea pe
şăi, în ceaţă// cu gingii de cauciuc”, „Timpul a căzut de
pe cal.”. Comparaţia se converteşte în antiteză – culmea
impietăţii asupra procedeelor artistice:
„Uitându-se-n parc, uitându-se-n gol, roua semăna a
nămol.”, pentru că atitudinea defetistă pârjoleşte totul
în cale: „Pieriseră toţi sticleţii la un bal.” 57 Thanaticul din
final sporeşte enigma cuprinsă în titlul poeziei, nefiind
vorba de sabat vrăjitoresc, ci de aşteptarea dreptăţii absolute:
„Luna îşi pierdu peruca pe prund. A mai fost braţul
rotund al pâinii şi…// Se prepară un psalm/ calm,
50
studiu
calm.// Ecou şi spaţiu. Atât./ De-acum să nu vă fie de
urât!// … şi morţii părură-ngroziţi./ Umbrelor, din ce scorburi
vorbiţi?”. Cei nevinovaţi au parcă dreptul să le facă
rechizitoriu celor care le-au făcut rău în timpul vieţii, cum
avea să mărturiseacă I. Caraion exilat în Elveţia, atât în
Jurnal III cât şi în Insectele tovarăşului Hitler (Ed. Ion
Dumitru, München, 1982) – adică prin intermediul sarcasmului
din operele sale autobiografice şi pamfletare:
„Biruinţa nu e a acelora care au biciul ori cheia lacătelor
celulei. Şi nici nu va fi. Închişi, voi puteţi să fiţi mai liberi
decât cei ce v-au închis şi care tremură de frică, deşi ei
sunt înarmaţi şi voi dezarmaţi. Biciul putrezeşte şi zidurile
se năruie. Vouă vi-i aprinsă libertatea în structura fiinţei
voastre, o libertate pe care ei n-o văd, însă de care
se tem. […] Răsare după zeci de ani, după sute de ani
şi după mii de mii de zăbrele sau de labirinturi. Fiindcă
este incapabilă să uite vreodată cifrul zdrobirii zidurilor
de temniţă. Şi fiindcă memoria ei arde înviind”.
În poemul „La lumina crengilor de-afară” carnavalescul
şi naivul îşi recapătă sensul sublimat din arta populară,
precum în picturile pe sticlă ardeleneşti, sau în
miturile populare care vorbesc despre geneză, eshaton,
sfinţi, Dumnezeu, Întruparea Fiului Său, cruce. Comparaţia
eului poetic cu un iconar anonim, de la Arghezi, se
transformă în compararea cu „potcovarul” celui mai important
sfânt purtător de biruinţă, cel de pe steagurile
armatei noastre medievale : „Ca un Sfântu-Gheorghe
la circ toamna,/ întors din viitorul trupului meu,/ desenam
nevăzutul./ Zilele loveau într-o tăcere ca perna.
Potcovar îngrijitor la focuri,/ mă uitam la munte ca-ntr-o
catedrală […]// După miezul nopţii, când filozofează
clovnii,/ mă uit în munte.” 58 .
Preferinţa pentru alegorie sau final deschis apropie
liricul de suspansul narativ al eresului, basmului, povestirii
fantastice, fiindcă elementele oralităţii sunt frecvente
şi în alte poeme. Uneori exprimările laconice, esenţiale
în orice vers, amintesc de paremiile Vechiului Testament
şi de Esop, ca acele distihuri din „Însă capra” care
parodiază memorabil basmul rusesc prelucrat de Ion
Creangă : „Nu înveţi lupii să mănânce de post./ Iedul
cel mare citea pe-Ariost.// Mijlociul îi venea la subsuoară./
Proverbul făcea scăunele de ceară.// Iar iedul
mezin/ trece printr-o metamorfoză de crin,// ca un fel de
balans – / din zicale-n comori, din profiluri în dans.// Şi
când capra dă din barbă, toată parabola-ncepe să
fiarbă.” 59 Partea a doua începe cu parafrazarea titlului
Cântării cântărilor : „Întâmplarea întâmplărilor întinde
procoviţele sure,// pe care lupul lupilor, venit la fereastră
pitiş,/ alunecă şi se preface-n măcriş.” 60 . Înspre final,
jocul aproape pur narativ devine unul interactiv, între povestitor
şi „copiii” ascultători, cărora li se serveşte de
fapt exemplul lupului pedepsit înainte de a provoca
vreun rău celor trei iezi. Caraion modifică asfel radical
trama basmului, iar poezia „întâmplării întâmplărilor”
constă în identificarea terapeutică a auditoriului cu eroii
basmului care fac mult haz despre lupul „urât” şi „fără
minte”.
Anacronică şi absurdă este poezia „Afară”, un fel de
„Lacustră” bacoviană prin inadaptarea individului într-un
mediu social potrivnic: „să înnopţi în cartofi, în pietriş”;
„Mi-a scris cucuvaia: fă-mi propuneri!/ În sângele meu
PRO
SAECULUM 1-2/2010