STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

CCXXXVIII).
„Nu mai e posibilă nici o formă de originalitate literară
dacă nu forţezi, dacă nu sfărâmi limbajul”, spunea
Emil Cioran (de altfel, devenit „profetul Cioran” în multe
versuri). O astfel de încadrare cioraniană i-o putem atribui
poetului nostru, pentru că, împrumutând sonetului,
de multe ori, un timbrul elegiac, Şerban Codrin îşi exorcizează
melancolia:
Rămâne-aici să mă-nfrăţesc cu floarea
De păpădie, cu pământul, cu
Absenţa blândului Iisus, căci nu
Vreau întrebări, îmi e de-ajuns mirarea.
Cititorul Baladierului se va simţi „sub un acoperiş de
carte/mai drept, mai împăcat, mai înţelept”. Abia acum
înţelegi lecţia lui Nichita despre frumuseţea cercului,
luat ca întreg, pe când ciopârţit, nu-ţi rămâne decât să
te apleci şi să-i ceri „iertare cercului/atât”. De aceea, cel
puţin să amintim mulţimea poemelor dedicate inspiraţiei
divine, sau boemului hoinar: „nu-mi cumpăr nici măcar
de-un ban tristeţe”, pentru că spune poetul:
Sub cerul fiecărei zodii rele
Înfrângerea cu-aripile-o măsor,
Paharul bându-mi, al căderii mele
Şi al întunecimii fără zbor.
Să scriu mi-e strigătul de desperare,
Neliniştea mă chinuie să scriu
Şi, viu, îmi fac nădejdi că moartea moare
În panica voinţei de-a fi viu. (17)
Baladele, în număr de câte 15,15,15 şi 21, alcătuiesc
ţesătura enigmatică a unui periplu byronian, temelia
ideatică a cărţii, zidurile, uşile şi cheile labirintului,
care se ramifică în generoasa imaginaţie a autorului,
dar şi a cititorului rătăcit, buimăcit, mirat, încântat de
acest uriaş suflu creator. În realitate, Baladierul este un
cerc euclidian gândit cu amănunţime, ordonat, fiecare
text se află la locul său, într-un fel de arhitectură. Periplul
baladesc al lui Şerban Codrin include lumea, cerul,
ordinea şi haosul, istoria şi anotimpurile Planetei. Fiecare
baladă este construită dintr-o suprapunere de
două planuri hiperbolizate: o realitatea tumultoasă, o
prezenţă violentă a cotidianului, pe de o parte, şi eşafodajul
amăgitor al ideilor noastre, pe de altă parte, despre
care aflăm din conversaţii, citim în cărţi, ne
imaginăm ascultând muzică sau privind opere de artă,
e moştenirea găsită de-a lungul veacurilor, adeseori,
prezentă, adeseori, pierdută. În fiecare baladă construită
din patru strofe a câte 10,10,10,7 versuri, ultimul
se repetă ca un refren (există câteva excepţii de
11,11,11,7/8 versuri). Această cheie ni se adresează în
mod direct, sintetizând un sens, o idee, o imagine din
mulţimea de trimiteri alegorice sau nu, într-o avalanşă
năucitoare de tâlcuri dincolo de semnificaţia denotativă
/conotativă a fiecărui cuvânt în parte.
Vanitas vanitatum – spune Eclesiastul: „Mi-am pus
inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot
ceea ce se întâmplă sub ceruri” (1-13). Să ne amintim
câteva versuri din prima baladă:
De-aceea te invit acolo, jos (s.n.)
Şi-aştept cu sufletul mai mare dragul
Să-nnobilezi grădinii mele pragul.
32
eseu
Ţi-ofer mătăsuri, smirnă, cărţi în dar
Şi paradisul fructelor pe-alese!
Har, binecuvântează-mi rodul mesei,
Maestre radiind ca un pahar!... (I)
Asemeni Eclesiastului, poetul revine în acest bâlci
al deşertăciunilor/teatrului atâtor scenarii exploatate
de-a lungul istoriei: „Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune,
prostie, nebunie” (Eclesiastul, 2-12), întrucât
realizează că numai aici, jos, pe pământ se desfăşoară
un spectacol uman grandios. Şi numai aici, pe scenă,
actorii sosesc din toate veacurile şi toate părţile; ei îşi
fac apariţia din religie (Dumnezeu, Lucifer, Îngerul păzitor,
dar şi Adam, Eva, Iov, Moise, Iisus, Mahommed,
Maria Magdalena, Iuda, Pilat, Buddha, sf. Pavel, sf. Ilie,
sf. Petru, Dalai Lama etc.), din filozofie/ideologie (Platon,
Aristotel, Voltaire, Descartes, Kant, Hegel, Nietsche,
Marx, Heidegger, Cioran etc.), din istorie
(Alexandru, Hannibal, Cezar, Cleopatra, Ecaterina, Napoleon,
Ştefan-voievod, Che Guevara etc.), unii sunt
dictatori şi cuceritori (Ginghis-han, Attila, Tamerlan,
Lenin, Musolini, Stalin, Hitler etc.), alţii sunt savanţi (Einstein,
Newton, Freud etc.), muzicieni (Vivaldi, Bach, Mozart,
Beethoven, Wagner, Brahms, Mahler etc.),
personaje literare (Don Quijote, regele Lear, Mefistofel,
Adela etc.), scriitori (Homer, Sapho, Catul, Ovidiu,
Dante, W. Shakespeare, Montaigne, Esenin, George
Sand, Creangă, Boccaccio, Baudelaire, Eminescu,
Apollinaire, Bacovia, Arghezi, Miron Radu Paraschivescu,
Brumaru, Petru Creţia etc.), zeităţi păgâne (Prometeu,
Afrodita, Adonis), profeţi (Zarathustra etc.),
pictori (Giorgione, Boucher, Tizian, Courbet, Schiele,
Modigliani etc.); sculptori (Michelangelo) ş.a.m.d. Miza
acestora este una terifiantă, căci scena spectacolului
din Baladierul este însăşi planeta cu destinul ei. Încheiem
în aceeaşi notă a Eclesiastului, care spune: „Încolo,
fiule, ia învăţătură din aceste lucruri”, iar poetul ţine să
ne reamintească mereu şi mereu, aşadar nu numai în
ultima baladă a cărţii, ci aproape în fiecare poem:
Când paradisul ţi-e-ncărcat de crini
Cu-arome-n candelabre statuare,
Imaginând o diademă din
Compasiune, zâmbet, alinare,
Când ieri şi azi şi mâine-ţi cântă-n strună,
Pe rând, ori logodite împreună,
Când ai orgoliu-acerb şi nătăfleţ
De-a stăpâni cu ghearele pământul,
O clipă de trezie-ngăduie-ţi,
Că totul trece, mai rămâne vântul.(366)
Prin acest volum, însuşi Şerban Codrin devine Baladierul
„drogat cu-amărăciuni de elegie”, cântându-i lui
Dumnezeu despre dramele, comediile şi absurdul de
sub acoperişul lumii, pe care – încă mai credem – El,
nu a părăsit-o definitiv. Sau: „o fi plecat mult mai departe,/Spre
alte găuri negre şi-altă moarte”(338).
La capătul labirintului literar, aflat în continuarea celuilalt,
numit Testamentul din strada Nisipuri, înclinăm
să-i dăm dreptate lui Şerban Codrin şi să ne lăsăm înspăimântaţi
de profeţia sa poetică despre această
Lume, care „Îşi este-o tragedie vers cu vers”.(58)
PRO
SAECULUM 1-2/2010