STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

contemporanii noştri
luat în deplină stăpânire. Pe atunci se numea Bd.
Malinowski, ca în anii studenţiei mele să-şi schimbe
denumirea în Calea 23 August. Stăteam în gazdă pe
Dealul Copoului, la capătul tramvaiului 1, aproape de
marginea oraşului. Dar preferam să străbat calea zilnică
pe jos pentru a ajunge la şcoală, fără întârziere. Altfel,
riscam să fiu blocat de coloane de tancuri care
produceau permanent zarvă şi panică, şi asta în timp
de „pace”, înainte de pomenita „reformă” catastrofică;
sau trupe militare în agitaţie, grupuri de ostaşi
„victorioşi”, cu sticle de votcă în mână şi cu automatele
pregătite. Am fost martor, în drumul spre şcoală, la
scene de stradă extrem de periculoase, între cetăţeni
ai oraşului şi forţe ale Puterii. Un punct sensibil se afla
la intersecţia Copoului cu Păcurari şi cu Lăpuşneanu.
Acolo era amplasată statuia Reîntoarcerea din
Basarabia, care reprezenta un ostaş îmbrăţişându- şi
familia (astăzi înlocuită cu statuia lui Mihai Eminescu,
la rândul ei, mutată din alt loc). De o parte a străzii şi a
statuii se afla Căminul studenţesc „Regina Maria”
(astăzi Palatul Copiilor), iar de cealaltă, o cantină a
Facultăţii de Medicină (lângă Biblioteca Universitară
„Mihai Eminescu”, actualmente, sediul unei instituţii a
Ministerului Sănătăţii ). Am văzut cu ochii mei, coborând
spre şcoală, câteva zeci de studenţi ieşind dintr-o parte
şi din alta, făcând cerc în jurul statuii şi cântând Hora
Unirii. Mi s-au tăiat picioarele de spaimă şi de bucurie.
Dar, într-o clipă, a apărut o tanchetă rusească, dinspre
Râpa Galbenă, urmată de câteva camioane de civili, cu
târnăcoape şi cu steaguri roşii. Şi tot într-o clipă,
întreaga suprafaţă a străzii s-a albit de cioburile
farfuriilor aruncate de la cantină. N-am mai ajuns la
Liceu în ziua aceea. Însă m-am trezit, nu ştiu cum, în
strada Sf. Atanasie nr. 8, unde am stat o scurtă bucată
de vreme sub îngrijirea medicală a unor studenţi de la
Medicină. Era acolo o pensiune particulară bine
cunoscută la vremea respectivă. Cam pe atunci s-a
dezlănţuit valul de arestări printre studenţi şi profesori,
care a căpătat un curs mai agitat după abdicarea lui
Mihai I. Dar şi asta este o poveste ceva mai complicată.
De reţinut, totuşi, că documentele de arhivă scot la
iveală activitatea unui grup de rezistenţă (de
aproximativ 100 la număr, spun datele sigure), în
componenţa căruia se aflau profesori, preoţi, militari,
avocaţi, printre care: Petru Caraman, Ana Bogdan,
Marcu Proca, Anton Iancu, Alexandru Ţupa, Gheorghe
Tudoran, Gheorghe Stoianovici, Mircea Scobai, Dumitru
Popescu. Ei se ridicaseră, printre altele, împotriva
politizării învăţământului. O teză de doctorat condusă
de mine, după 2000, a tratat parţial tocmai această
problemă. Textul în cauză a văzut lumina tiparului.
Anii de studenţie s-au prelungit în acelaşi cadru de
teroare şi de atmosferă sufocantă, pe măsură ce
comunismul prindea, de la an la an, puteri de dominare.
Luaseră fiinţă aşa – zisele comisii de epurare, la nivel
universitar şi liceal, având ca sarcină politică de a
întocmi liste cu nume de cadre didactice destinate
eliberării din funcţie, pentru a fi puse la dispoziţia
Securităţii. În fruntea acelor comisii se aflau rectorii
celor trei mari universităţi rămase după jaful teritorial,
12
adică Simion Stoilov (acela care s-a opus, din partea
„statului” român acordării premiului Nobel lui Mircea
Eliade) pentru Bucureşti, Alexandru Myller (un azilant
rus) pentru Iaşi şi Alexandru Borza pentru Cluj. Primele
victime au fost: Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, D.
Caracostea, C.C. Giurescu, Th. Capidan, Traian
Gheorghiu, Gheorghe I. Brătianu Mai apoi: Dragoş
Protopopescu, Gr. T. Popa, Petru Caraman, Theofil
Simenschi, Gheorghe Focşa, George Călinescu, Ovidiu
Papadima, Ştefan Bârsănescu, Tache Papahagi,
Mircea Florian. Mai toţi reprezentau ştiinţe la cel mai
înalt nivel la data respectivă. Unii au fost reintegraţi,
după ani de penitenţă şi de „prelucrare” (C.C.
Giurescu), sau au şomat sub control sever toată viaţa
(Petru Caraman); alţii au murit în închisoare, ca
Gheorghe I. Brătianu.
S-a recurs la „înlocuitori”. Asta s-a şi dorit. O
absurditate. Cine-l putea înlocui pe Lucian Blaga, pe
Sextil Puşcariu, pe Gheorghe I. Brătianu, pe Petru
Caraman, pe Theofil Simenschy? Unii dintre profesorii
noi încercau să-i imite pe înaintaşi, adică să vorbească
în stilul lor, să recomande lucrări fundamentale. În
scurtă vreme, însă, de prin 1952, exact primul meu an
de facultate, profesorilor li s-au impus programe unice,
însoţite de bibliografie sever controlată, elaborate de
slujbaşii diabolici ai lui Iosif Chişinevschi. Materiile de
bază pentru ştiinţele umaniste (Litere, Istorie, Filozofie,
Psihologie, Pedagogie) erau marxism- leninism -
stalinismul, socialismul ştiinţific, istoria Partidului
bolşevic al Uniunii Sovietice şi limba rusă. Nu am reuşit
să le învăţ niciodată.
Nici în alegerea materiei universitare de o viaţă,
pentru pâine şi suflet, nu am fost mai norocos, mai
descurcăreţ, mai diplomat, după vremuri noi şi oameni
noi. Mi- am început specializarea ca tânăr universitar
pentru perioada patruzecioptistă a literaturii române.
Am dat concurs pe post, probe didactice, lucrări în
domeniu, după statut. Dar când s-a ivit momentul
promovării mi s-a impus să eliberez terenul în favoarea
Antoanetei Macovei. A auzit cineva de ea? Ca urmare,
am fost transferat în sectorul folcloristicii. Şi iarăşi
concurs, probe didactice, lucrări. Însă titularul cursului,
un politruc notoriu, m-a obligat la încă o schimbare. Şi
aşa am ajuns la Estetică, după ce am dat, iarăşi,
probele de rigoare: concurs, lucrări etc.
Am stăruit cam mult asupra acestor aspecte
biografice, poate dintr-o oarecare subiectivitate, dar mai
curând dintr-un interes mai general, acela de a li se
spune lucrurilor pe nume, de a se cunoaşte adevărul
gol-goluţ. Programul lui Iosif Chişinevschi, susţinut, cu
timpul, şi de trădători din interior (se găsesc oricând şi
pretutindeni, altfel nu s- ar susţine criminalitatea la vârf
şi la dimensiunea istoriei) a traumatizat profund şi pe
termen lung fiinţa românească şi umană. Faptul trebuie
recunoscut, spus şi re-spus, ca să înţelegem cât de cât
chipul moral al semenilor noştri, atât de debil şi inform
şi, mai ales, să putem bănui, măcar, la ce ne putem
aştepta „de azi pe mâine”.
L.D.: În cartea Antropologia, o ştiinţă neocolo -
nială vorbiţi despre forţa cuvântului, de calitatea
PRO
SAECULUM 1-2/2010