STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

eferinţe a fost zdruncinat din temelii ». Iar mediul lingvistic
sintetic (de un insolit mai rar întâlnit) în care se
vede incitat să pătrundă, îl sperie şi-l derutează. Până
acum, trecerea dintr-un compartiment într-altul (adică
de la proză la poezie) însemna o schimbare psihică limitată;
astăzi acest lucru presupune o mutaţie” 46 .
Stoicismul lui Ion Caraion este telegafiat la modul interactiv
publicului său receptor, într-un catren-invitaţie
al poemului „Zăpada care nu ninge niciodată”: „Semăn
cu iarba – călcaţi-mă!/ Semăn cu soarele – încălziţi-vă!/
Semăn cu aerul – beţi-mă!/ Semăn cu focul – iubiţi-vă!”.
Prin transmutarea acestor patru comparaţii în tot atâtea
metafore ale dinamismului lecturant, poetul nu poate fi
considerat nicidecum un elegiac, un tragic neînţeles şi
autoreprimat – după opiniile pe care Alex. Ştefănescu
şi Gheorghe Grigurcu au încercat să le acrediteze despre
Caraion, îndeosebi după 1989. Acest catren este
evidenţiat prin aliniatele cele mai lungi, pentru fiecare
vers. Următoarele versuri din acelaşi poem alcătuiesc
o secvenţă metatextuală despre titlul său şi despre portretul
eului autoscopic, de mai înainte:
„Această zăpadă care nu ninge niciodată
aceste cuiburi fără fruct, fără sân
arcul nu-l mai recunosc, inima mea nu mi-o mai recunosc
spuneţi:
a fost un tânăr cu pupilă de os
plictisit, fugărit,
întâmplător călătorea prin această zăpadă
care nu ningea nicioadată
întâmplător
şi pe fiecare trup, în fiecare nuntă, câte-un
şarpe bătrân
aducea cu dânsul: hoit bălos.
Inima-l durea, suită ca să fâlfâie în gard –
inima-l durea,
grădini de vocale uneori
veneau în şanţ, picând de somn.” 47
Chiar dacă dă impresia, poemul nu devine un terifiant
blestem arghezian cu adresă directă. Nu este
vorba nici de autoculpabilizare. Sintagma „hoit bălos”
nu-i autoinvectivă, după cum au crezut majoritatea criticilor.
Ne întrebăm dacă evenimentele considerate în
text ca foarte aleatorii (prin repetiţia „întâmplător”) nu
reprezintă de fapt o simulată detaşare faţă de propria
existenţă, ce presupune efectul invers, implicarea mărturisită,
a celui mai mare „poet politic”. Pseudo-detaşarea
de toate pare indusă chiar de luciditatea scriitorului.
Se observă cum din arta poetică „Fântână” – preambul
pentru Dimineaţa nimănui – se continuă şi se dezvoltă
abia aici, la mijlocul volumului, o metaforă a titlului ei,
fiindcă rezervorul creaţiei este considerat acum propria
inimă, spartă spectacular (à la Antonin Artaud) într-o
constelaţie a fântânii sângelui. Repetiţia expresiei din
limbajul familiar, cotidian „inima-l durea” se învecinează
cu metafora acusticii durerii – „grădini de vocale uneori”.
Picajul „vocalelor” sau înăbuşirea strigătelor de animal
rănit fac aici, atât din registrul fonic cât şi din tipul de
poezie fonică, un corolar al imaginilor extensibile. Desenul
întregii secvenţe lirice de mai sus, prin conotarea
albului încă de la începutul căderii textuale a „zăpezii”,
48
studiu
închipuie penajul răsfirat al unui vultur, care vânează pe
câmpul plin de omăt – „câte-un şarpe bătrân/ aducea
cu dânsul: hoit bălos”. Câmpul încărcat negativ de energii
subterane ar fi lumea scriitorilor, pe atunci sabotată
de clanul ostil al lui Eugen Barbu, al cărui chip se reliefează
ca o efigie a poemului vizual, într-o poetică a obnubilării
sarcasticului, doar pe lungimile de undă ale
receptării liminare, de-o mare subtilitate pamfletară.
Satira epocii contemporane continuă în diluarea minimalistă
a ninsorii în ploile toamnei, existente dealtfel
exclusiv în „Zăpada care nu ninge nicioadată” dar şi în
întreg ciclul poetic Sub lampa toamnei. Ion Caraion îşi
consideră prietenii „îngerii târzii”, ipostaziaţi antitetic faţă
de „nălucile, Lazării”, care aduc moartea cotidiană ca în
romanul cu acelaşi titlu al colegului din generaţia „Albatros”,
Dinu Pillat. „Lazării morţii” din volumul Eseu
(1966) al lui Ion Caraion sunt aici ajutaţi domestic în planurile
lor diabolice – în chip alegoric, „femei culcate/ iubitele
lor, erau ale celor mai tineri” –, pe când albul
carnal sfârâie aproape vizual ca în demonismul eminescian
al clubului „Amicii întunericului”, din Avatarii faraonului
Tla: „saloanele au strâns zăpada care nu ninsese
nicioadată/ – ce lacome-au strâns-o!/ Un festival electric
începea./ Şi-au scos mâinile din buzunarele bărbaţilor,
iubitele lor/ şi-au scos inimile,/ cântau în zdrenţe prin
odăi, cântau în cor/ şi-au făcut semne – şi s-au făcut
lună, şi s-au făcut stele/ şi pe podul îndoielilor pentru
îngerii târzii/ au trecut nălucile, Lazării// De-atunci balcoanele
miros a toamnă/ au gât frumos şi cască-n târg/
nămiezile cu ugeri mari.// Iată, despre spiritul ploii vreau
să vă vorbesc/ despre regii vegetali care înviază în
ele/ într-o barbarie sonoră, covârşitoare, acerbă./ O,
ploile acestea cât nişte continente/ ploile de pe oceane,
ploile din jurnalul unui disperat reactiv,/ dintr-o pretutindene
a lui,/ dintr-o gară/ ploile de pe coasta de argint a
metaforei, din spicul ovăzului/ ploile marilor rătăcitori,
ploile amanţilor tropicale, temperate/ ploile ultimelor
ferme americane/ ploile munţilor fără cabane/ ploile
mate/ cu-o prevestire seamănă.” 48 .
Finalul poemului „Prevestire” capătă, prin spaţialism
poetic, o deversare, un torent vizual cu adevărat epice.
Ploile, ciclonul, anticiclonul, dealtminteri şi frigul, orice
vânt au în opera poetică a lui Caraion rezonanţele precise
ale unui cod secret, generând adversităţi sau inamiciţii
printre contemporanii săi, chiar din partea celor
care s-ar simţi lezaţi ca persoane, exact ca la premierele
rău primite de public ale lui Caragiale. Numai că la
Caraion „câmpul” şi „festivalul electric” produs piromaniacal
„întâmplător”, vizează întreg „Teatrul Naţional”,
ce trebuie să ştie exact toată istoria neoficială, cronica
subversivă a lui „Ion fără de Ţară” (cel Negru). Proporţia
justă de aplicare textuală a „vitrionului englezesc” se
află dacă extragem esenţa inflamantă din mustirea subtextuală
a umorului său negru, hiperbolic :
„În privirile lor ţinute ascuns
fermentează toate asasinatele de mâine, toată mitologia
fecundaţiei,
toate revoluţiile lumii
brutale, neînduplecate,
căci nimeni nu poate să-nduplece intenţiile categorice
ale ploilor
PRO
SAECULUM 1-2/2010