STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

şi alte sensuri: formare, rafinare, civilizare, cultivare.
Educaţia depinde de contextul cultural, de momentul
istoric. Problemele recente sunt legate de moralitate şi
responsabilitate socială în relaţia cu materialismul; de
comerţ, corupţie şi democraţie sub presiunea mass –
media; de asigurarea drepturilor omului în raport cu tehnologiile
agresive şi cu focarele de război; în contextul
exploatarii şi al sărăciei… Educaţia actuală trebuie să-şi
înnoiască permanent conţinuturile, să funcţionalizeze
omul ca persoană activă şi receptivă, descoperind neîncetat
ameninţările la adresa devenirii lui corespunzatoare,
a drepturilor lui, a moralităţii şi democraţiei.
Sociologia educativă sau educaţională se inspiră din
optimismul pedagogic al lui John Dewey. Ea oferă instrumente
pentru intervenţia operativă, pornind de la
convingerea că o ameliorare a proceselor educative
poate avea influenţă pozitivă asupra societăţii. Există o
diferenţă principială între sociologia educativă şi sociologia
educaţiei. Prima se constituie ca o tehnică în vederea
dezvoltării problemelor şcolare şi ca mijloc de
control al proceselor educative de la toate nivelele. Cea
de a doua se caracterizează ca teorie sau ca sector
specific de studiu, care dezvoltă concepte şi ipoteze ce
contribuie la cunoaşterea sociologică generală. Cele
două curente au, deci, finalităţi şi metodologii profund
eterogene şi nu sunt deloc interdependente.
În domeniul formării gândirii, trebuie rezolvată problema
formării altor tipuri de gândire, în afară de gândirea
tehnică şi socială: politică, morală, estetică. Amintim
disciplinele opţionale predate în Universitatea Politehnică
din Bucureşti: Filosofie, Logică Simbolică, Politologie
şi Istorie, Tehnici de Comunicare etc. În
De parta mentul nostru există şi un Masterat de Comunicare
Managerială, Industrială şi Social-Politică, cu
durată de doi ani. Nu ajunge să ştii cum trebuie să te
porţi, mai trebuie să înţelegei şi de ce.
Pornind de la aceste perspective, pledăm pentru
Consiliere educaţională, adică o tehnică în vederea
rezolvării problemelor şcolare şi un mijloc de control al
proceselor educative. Considerăm că „metaprobleme
educaţionale” e un titlu bun pentru un sector specific de
studii (generator de teorie) întrucât dezvoltă concepte
şi ipoteze ce contribuie la cunoaşterea proceselor educative
şi de consiliere. Cele două nivele evidenţiate aici
au finalităţi şi metodologii diferite, dar sunt interdependente,
deci interactive…
Studiile referitoare la modul în care au loc schimbările
în materie de educaţie pentru diverse contexte au
condus la conturarea a trei modele. Modelul de cercetare–dezvoltare
porneşte de la teorie la practică; inovaţiile
sunt concepute, aplicate, încorporate şi evaluate ca
parte a unui proiect complex supervizat de către un organism
planificator. Modelul de interacţiune socială urmăreşte
difuzarea inovaţiei în rândurile membrilor unui
grup sau al unei instituţii. Modelul de rezolvare a problemelor
interpretează schimbarea din perspectiva beneficiarului
individual. Cele trei procese sunt prezente
în proporţi variate la orice inovaţie, dar diferitele sisteme
naţionale sau locale pun accentul pe unul sau pe altul
dintre ele în eforturile fiecăruia de a accelera trecerea
24
eseu
de la stadiul de decizie la cel de aplicare (A.M. Huberman,
Cum se produc schimbările în educaţie, 1978,
Ed. Didactică şi Pedagogică).
3. În psihologie, prefixul „meta” se identifică deseori
cu, ,para” (de exemplu, în dicţionarul lui P.Popescu-Neveanu),
aceasta ne apare ca o exagerare: de la psihologia
ştiinţifică se trece astfel la parapsihologie. Iar para
înseamnă şi mai mult decât meta: adică dincolo, inclusiv
transcendenţă…
Pentru titlul „Metafizică” prima folosire a prefixului –
era vorba de trecerea de la lucruri şi lume la concepte
şi gândire. Astăzi, exemplul este trecerea de la teorie la
metateorie, prin generarea unui metalimbaj în raport cu
limbajul-obiect. Numai că aici nu avem o înălţare în
ontic (lume – gândire) de la obiect la subiect, ci un fel
de coborâre în semiotic. Obiectul şi subiectul au lăsat
loc semnului, abstracţie nu totdeauna interpretată.
În acest sens se poate da exemplul (meta) eticii.
Metaetica este o subdisciplină a eticii, înţeleasă ca disciplină
filosofică având ca obiect morala: diversele coduri
de norme respectate de indivizii unei comunităţi.
Unii autori (ca J.Mackie) numesc acest tip de discurs,
etică de ordin secund, care tratează despre un discurs
având ca obiect tocmai etica, dar fără a ţine seama de
conţinutul lui specific. O analiză a limbajului moral, neutră,
preocupată îndeosebi de probleme analitice.
Amintim că limbajul metateoretic este numit „metalimbaj”,
iar limbajul în care este exprimată teoria despre
care se vorbeşte este numit, ,limbaj – obiect”. Pentru
că o teorie este definibilă în general ca un limbaj care
vorbeşte despre un „univers obiectual”, metateoria conţine
două dimensiuni fundamentale: sintaxa şi semantica.
Când se discută un limbaj care poate fi folosit şi
nonreferenţial (în scopuri non-descriptive), se poate distinge
încă o dimensiune, pragmatică (despre modalităţile
de folosire nonreferenţială, procedurale).
În unele lucrări ce discută probleme de fundamente
ale matematicii apare la capitolul despre paradoxe o
versiune mai populară, aşa numitul paradox al bărbierului.
Într-un sat, nu prea mare, bărbierul (unic), care îi
rade pe cei ce nu pot face acest lucru, îşi pune problema
dacă este nevoie să se bărbierească şi pe sine…
Dacă se bărbiereşte, a încălcat regula, înseamnă că se
poate bărbieri şi nu trebuie să se radă singur. Dar dacă
nu se rade, înseamnă că ar trebui s-o facă.
Asemănător, putem imagina un paradox al consilierului
(pentru consilierea celorlalţi, de obicei) dacă poate
să se consilieze şi pe sine. Vedeţi că problema este
asemănătoare cu autoreferenţialitatea lingvistică: proprietatea
unei expresii care se referă la ea însăşi. Poate
fi vorba de referirea unei expresii la semnificantul său.
Ca în propoziţiile: „cuvântul cinci are cinci litere“ sau
„Hamlet este o piesă de Shakespeare“. Tot enunţuri autoreferenţiale,
dar prin raportare la propria semnificaţie
sunt enunţurile de tipul, ,mint” (paradoxul mincinosului:
dacă minte, spune adevărul şi dacă spune adevărul,
minte). În continuare, din perspectiva pragmatică a raportului
dintre autor şi text, autobiografiile sunt tot autoreferenţiale.
La fel este un discurs în care se vorbeşte
PRO
SAECULUM 1-2/2010