STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

contemporanii noştri
folclorului, cuvânt tehnic ce intra în circulaţie la mijlocul
secolului al 19-lea, cu înţelesul de cultură populară; iar
Antropologia îşi asuma zone cu mult mai restrânse în
comparaţie cu starea ei de astăzi. Iată motive care
obligă la prudenţă, când cineva încearcă, dacă poate,
să aducă noutăţi într- un anume spaţiu al cercetării. Nu
o dată s-a întâmplat ca o simplă schimbare de limbaj
într- un domeniu, mai mult sau mai puţin individualizat,
să provoace disponibilităţi neaşteptate în altele
învecinate. Structuralismul a pornit din sociologie şi a
penetrat în lingvistică, textologie literară, psihologie, ca
să mă opresc doar aici.
În ce mă priveşte, nu mi-am propus să reformulez
etnologia, doar s-o îmbogăţesc. Foarte simplu: punctul
meu de plecare îşi găseşte temeiul pe terenul a două
discipline, mult distanţate între ele ca geneză, fond de
idei, metodologie şi criterii de valorizare. Una este
Folcloristica. Dar ea a fost şi a rămas o ştiinţă strict
descriptivistă şi operează cu criterii aparţinând
domeniului cantităţii. Cercetările sale se opresc la
culegerea şi tipologizarea materialelor de teren.
Cealaltă, Estetica, dimpotrivă, se justifică prin
valorizarea textelor artistice în baza criteriilor calitative
din familia frumosului, sublimului, tragicului, comicului.
În sistematica ştiinţelor, locul ei se află plasat în
imediata vecinătate a Filosofiei dacă nu chiar sub aripa
ei; întrucât nu se mărgineşte la simple constatări de
suprafaţă, ci se străduieşte să pătrundă în esenţa
fenomenelor pentru a le cuprinde în judecăţi de valoare,
situându- le, după caz, în sfera aleasă a spiritului.
În momentul în care am încercat imposibilul, adică
să apropii cele două discipline, Folcloristica şi Estetica,
mi s-a ivit în faţă un teren nou: Etnoestetica. În fapt,
forţând puţin datele problemei, am încercat să verific în
ce măsură principiile esteticii savante găsesc teren de
aplicaţie pe terenul literaturii populare. Am mai făcut
acest exerciţiu cu prilejul unor cărţi anterioare: Poetică
folclorică („Junimea”, Iaşi, 1970) şi Prolegomene la o
estetică a folclorului („Cartea Românească”, Bucureşti,
1980). Mă îndreptăţeau două motive: ambele sunt
creaţii, invenţii ale spiritului, mai mult sau mai puţin
cultivat- experimentat; ambele se revendică de la surse
de aceeaşi natură, anume creatori şi artişti înzestraţi
spiritual, personalităţi alese, recunoscute şi apreciate în
mediile lor de baştină. Şi am reuşit: în problema
„judecăţii de gust” (a frumosului) după modelul Kant; a
identificării comicului, în formele de gândire preconizate
de H. Bergson; în aprecierea liricului, din poezia dorului,
ca „intuiţie pură”, urmând parcursul teoretic al lui
Benedetto Croce. Nu am apelat aici la poeticile
tradiţionale, culte, ca să le aplic pe terenul oralităţii.
Partea asta am pus-o pe seama poeticii folclorice.
Exerciţiul din Etnoestetica este de natură oarecum
inedită. Între Folcloristică şi Estetica de tip clasic şi
savant a căpătat poziţie prioritară aceasta din urmă,
datorită forţei ei teoretice de capacitare şi de selectare
riguroasă a valorilor. Folcloristica, mai precis, ramurile
poetice ale culturii prealfabete (poezia, basmul,
legenda, paremiologia), îi oferă Etnoesteticii materie
primă în scopul valorizării fenomenelor spirituale ale
14
oralităţii, în vreme ce Estetica generală o salvează de
tehnicismul, mărunt ajutând- o să se situeze într- un
orizont mai generos şi mai larg al cunoaşterii. Dar
Etnoestetica îşi păstrează nota caracteristică, dat fiind
că nu pot fi neglijate semnele oralităţii; drept urmare, îşi
asigură statutul de „disciplină de graniţă”, învecinân -
du-se pe de o parte cu Estetica generală, pe de alta cu
Etnologia. La o adică, poate constitui un capitol, cu
oarecare autonomie, al Esteticii sau, după caz, al
Etnologiei.
L.D.: Mircea Eliade, în Jurnalul portughez şi alte
scrieri, subliniază verva scrisului – „adevărul e că
eu mă pot griza şi cu un pahar de sifon. Verva şi
chiar beţia mea n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e
suficientă noaptea, luna, femeia sau altceva viu”.
Scrierile lui pot fi interpretate în lumina acestei
afirmaţii făcute de Eliade? Mă gândesc aici la
nuvela La ţigănci, unde avem o adevărată psihoză
prin persoana lui Gavrilescu.
P.U.: Să nu percepem literal şi strict narativ
experimentele în cauză, destinate să dezvăluie, direct
şi pe viu, puterea de rezistenţă a individului ca individ,
forţarea capacităţilor de afirmare într- o direcţie ori alta,
sfidarea convenţionalului. Se obişnuia în vreme.
Romanul Huliganii poate fi o ilustrare privind
teribilismele tinerei generaţii. V-aţi referit la Jurnalul
portughez, adică la o scriere de maturitate. Aici stările
maladive, neurastenia, insomnia, „greaţa”, disperarea
au cauze obiective, comune întregului mapamond.
Înainte de toate, afacerile politice păguboase ale
apusenilor aliaţi cu Stalin, un inamic la fel de periculos
ca şi Hitler; destinul precar al României, indiferent de
rezultatul războiului; posibila victorie a Kremlinului şi
bolşevizarea Europei. Din păcate, toate s-au şi adeverit.
Scria: „Simt până la desfigurare agonia celor de la
Stalingrad, agonia Europei” (Jurnalul portughez, 28
ianuarie, 1943); „Din nou criză cumplită. Dezastrul de
pe frontul rusesc s-ar putea transforma într-o catastrofă”
(3 februarie, 1943); „M-aş apuca de roman, dar mă
deprimă mersul războiului” (12 iulie 1943); „Încep din
nou crizele mele de disperare. De data aceasta, fără
motiv personal, ci provocate de primejdia care ameninţă
neamul meu” (3 august, 1943). A se compara cu
Jurnalul lui Mihail Sebastian unde se dă altă interpretare
aceloraşi evenimente tragice pentru omenirea întreagă
şi, înainte de toate, pentru poporul român: „Soldaţii ăştia
ruşi, care trec pe străzile Bucureştiului, cu zâmbetul lor
de copil şi cu bădărănia lor cordială, sunt nişte îngeri.
De unde iau putere să nu pună foc peste tot, să nu
ucidă, să nu prade, să nu prefacă în scrum oraşul
acesta în care locuiesc mamele, nevestele, surorile,
amantele celor care au asasinat, incendiat şi nimicit
propria lor ţară?” (Mihail Sabastian, Jurnal. 1935–1944.
Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefaţă şi note de Leon
Volovici. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 561- 562). Şi:
„Nu pot lua în tragic toate incidentele sau accidentele.
Mi se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România
să scape prea uşor” (Idem, p. 559). Incredibil! Sebastian
anunţă fără ezitare comportamentul lui Nicolski, Coller,
Sepeanu, Dulgberger.
PRO
SAECULUM 1-2/2010