STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

contemporanii noştri
Rudolf Otto în 1926, la Gotha, cu lucrarea Das Heilige,
cealaltă datorată lui Eliade însuşi, o dată cu apariţia
volumului Le sacré et le Profane (Gallimard, Paris,
1956). Ambele teorii poartă accente apocrife, cu alte
cuvinte aparţin domeniului religios, însă nu ascultă cu
destulă cuminţenie de dogma creştină. Dar să se reţină
că, pentru autorul german, sacrul reprezintă o forţă
stranie- străină care năvăleşte în mundan, producând
cutremurare şi groază, urmate de iluminare. Şi pentru
autorul român sacrul este o forţă suprafirească şi
catafatică. Dar nu năvăleşte perturbator, ci în manieră
amiabilă, protecţionistă şi întăritoare, fie din proprie
iniţiativă (un exemplu clasic îl constituie arătarea
Domnului în preajma stejarului de la Mamvri), fie prin
invocaţie, rit, rugăciune. În cartea lui Eliade, sacrul îşi
face simţită prezenţa din nevoia limitării acţiunilor
negaţioniste ale profanului şi ca semn viu al
dumnezeiescului în lume. Aşa stând lucrurile, nu văd
care parte a operei lui Mircea Eliade s-ar lăsa
sensibilizată de ideea „desacralizării cosmosului”.
Sacrul nu „moare”. Dacă va fi să se retragă din lume,
ca prezenţă a divinităţii, faptul va depinde numai de
voinţa lui Dumnezeu. Nouă, fiinţelor creaturate, nu ne
este în putinţă să cunoaştem o problemă atât de dificilă;
şi nici ştiinţele pozitiviste nu par să se descurce mai
bine. Criza modernă este o afacere păguboasă a
omului în continuă „cădere în materie”, nu a lui
Dumnezeu. Următorul pasaj s-ar putea să ne fie
folositor aici: „Cred că omul modern a regăsit – în cărţile
mele – o dimensiune a sacralităţii cosmice care nu este
nici o creaţie literară, nici o invenţie filosofică: pentru că
m-am străduit să extrag faptele şi interpretarea lor de
la cei care participă încă la un univers religios
precreştin” (Jurnal, volumul I – 1941–1969. Ediţie
îngrijită de Mircea Handoca. Humanitas, Bucureşti,
1993, p. 367).
Eliade a rămas fidel credinţei şi s a arătat consec -
vent pe linia revenirii şi permanentizării sacrului, la toate
nivelele socio-cosmice, atât în opera de cercetare, cât
şi în creaţia beletristică. Pe de o parte a verificat
valabilitatea tezei privind „dialectica” sacrului cu
profanul, făcând apel cu încredere la religiile lumii
primitive – clasice – îndepărtate geografic – apropiate;
după cum, în scrierile ficţionale, a urmărit comporta -
mentul uman în atingere cu sacrul ori cu profanul; în ce
măsură îl sporeşte ca fiinţă ori îl diminuează.
L.D.: Cât este Mircea Eliade savant şi cât om de
creaţie? O descriere comparativă, prin care să
valorizaţi pe de o parte opera lui ştiinţifică iar pe de
altă parte opera lui de creaţie, ar fi benefică.
P.U.: Mircea Eliade însuşi vine să ne ajute în
această privinţă. Găsim mărturii în diverse file de jurnal
că luase obiceiul, încă de când se afla în India, să se
analizeze pe sine, în manieră autoscopică ar spune un
psiholog, pentru a constata dacă, structural, aparţine
diurnului sau nocturnului, impulsuri comportamentale
invocate cu interes ştiinţific în lumea interbelică.
Experienţa pe cont propriu, uneori destul de dură (dar
Eliade era un experimentalist de nelecuit, din
curiozitate, din ambiţie) l-a dus la convingerea că
16
diurnul şi nocturnul îl dominau deopotrivă, într-o ritmică
severă, stimulativă şi creatoare. Sub dicteul diurnnocturnului,
îşi organiza timpul de lucru, fără nici o
abatere de la regulă: ziua o consacra muncii ştiinţifice,
pentru că bătălia în planul ideilor solicită intelectul viu
şi viguros, sub controlul gândirii lucide, clare şi distincte.
Nocturnul pare mai difuz, moleşitor şi feminizant prin
natura sa. El predispune la visare şi la cufundări onirice,
cu alte cuvinte favorizează invenţia artistică, liberă şi
jucăuşă. Nu ezita să lase cercetarea savantă începută
sub zodie bună în cursul zilei, ca să treacă seara „la
roman”, chiar dacă în această direcţie socotelile încă
nu-i ieşeau, deocamdată, destul de bine. Jurnalul aduce
mărturii clare şi sigure.
Pare un capriciu la prima vedere, o sminteală de
scriitor năpădit de prea multe treburi. Dar el credea, în
spiritul vremii, că proceda cu temei. Arhetipologia
susţinea bi- unitatea formală şi de fond a diurnului cu
nocturnul. Ele îşi corespund în planul experienţelor,
aparent disparate şi se pun de acord supraveghindu-se
ca în oglindă, cu luminozitate şi precizie. Evenimentele
din planul nocturnului aveau /au rezonanţe neliniştitoare
în diurn şi indicau prin coduri anumite linii de comporta -
ment. Visul premonitor punea adesea stăpânire pe
Mircea Eliade. Obişnuia să-şi memoreze visele de
peste noapte în scris şi vedea aici semne orientative în
abordarea temelor ştiinţifice. Şi bătrânul Jung, cu care
Eliade se întreţinea adesea în Elveţia, la faimoasele
întruniri de la Ascona, deţinea un mare depozit de visuri
pe care le împărtăşea cunoscuţilor şi-i plăcea să se lase
în voia lor.
Dar să ne înţelegem: Eliade mergea mult mai
departe. Scrierile efectuate sub ocrotirea nocturnului
erau variante, în cheie epică ale unora dintre tezele
ştiinţifice propriu- zise. O compoziţie de tipul Un om
mare se situează între eseu ştiinţific şi divagaţie
literară.Tema labirintului, calea rătăcită, salvarea prin
redescoperirea „centrului”, jocul de-a camera oprită,
căderea în profan constituiau pretexte epice predilecte.
Nu pot fi parcurse fără dificultate opere ca Şarpele,
Domnişoara Cristina, Maitreyi, La ţigănci, Pe strada
Mântuleasa, Noaptea de Sânziene ş.a. fără cunoaş -
terea scrierilor despre India, despre mituri, ocultism,
credinţe religioase.
Ca să luăm pe rând cele două ramuri complemen -
tare şi bi-unitare, ca variaţiuni pe aceeaşi temă, se ştie,
din surse biografice, că Mircea Eliade a încercat mai
întâi să deschidă uşa secretă a cercetării ştiinţifice,
pornind de departe, ca să ajungă apoi la istoria religiilor,
mai precis, a ideilor şi credinţelor. Oricât de simplistă şi
de enervantă ar părea afirmaţia care urmează, dar,
pentru a-l percepe corect şi aproxima fondul propriu de
idei se cuvine să-l raportăm la epoca sa; de preferinţă,
să marcăm începutul activităţii, care corespunde
deceniului al treilea al secolului trecut. Nu este prudent
să-i pretindem ceea ce nu şi-a propus, să-l judecăm de
pe frontul actual al ştiinţei, care nu este şi al lui, să-i
cerem ce avem în gând noi şi numai noi; nici să-i
reproşăm justiţiar, cum se întâmplă prea adesea, de ce
a procedat aşa şi nu altfel, eventual cum ne-ar conveni
PRO
SAECULUM 1-2/2010