STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

eabilitat printr-o hotărâre a Tribunalului din Bucureşti,
care va recunoaşte tardiv, abia în anul 1969, abuzul judiciar
şi presiunea politică prin care Ion Caraion ispăşise
prima sa detenţie, între anii 1950-1955. Puterea
scriitorului consta, în primul rând în sarcasmul subtextual,
iar în al doilea rând el avea posibilităţi de păcălire
a cenzorilor săi literari, încă neexersaţi prea mult cu
multiplicitatea infradiscursivă a protestului poetic. În capitolul
„Scriitorul ca putere” din cartea Viaţă şi texte
(2001), Ion Pop parcă ar descrie aventura poeziei protestatare
a lui Ion Caraion, de după 1966: „Se poate verifica,
iarăşi, în istoria ţărilor ex-comuniste, faptul că, pe
măsură ce «literatura nouă» se maturiza şi profitând de
scurtele momente de destindere ideologică, de «liberalizare»
chiar (cum s-a întâmplat în România anilor ’68-
’71), scriitorul şi literatura sa au început să se impună
ca putere specifică, reală, mai exact ca şi contra-putere,
preluând misiunea de revelator al unor adevăruri
incomode pentru regim, a unor tensiuni şi interogaţii extrem
mediate, desigur, de limbajul simbolurilor până la
parabolă şi aluzia cea mai subtilă, dar care erau aşteptate
de un public curios şi avid, lipsit de alte căi de acces
la opinie; căci nici istoricul, nici sociologul, nici jurnalistul
nu le puteau rosti în limbajul lor mai direct. Ceea ce s-a
numit «rezistenţa prin literatură» a apărut pe acest teren
accidentat, într-o necontenită luptă cu cenzura, în care
pierderile alternau cu câştiguri mai mici sau mai mari,
urmărite, în orice caz, de cititori relativ numeroşi, satisfăcuţi
să decodeze sensurile critice, adevărul mai mult
sau mai puţin voalat, într-un fel de complicitate cu autorul.
Scriitorul devenise treptat (cel puţin în România)
o «putere» de care cealaltă, politică, se temea – de
unde şi controlul tot mai sever al scrisului în ultimul deceniu
al dictaturii şi încercările de blocare a Uniunii
Scriitorilor, de amânare şi împiedicare a conferinţelor şi
dezbaterilor scriitoriceşti, recunoscute ca spaţii ale nesupunerii
şi ale libertăţii spiritului critic, tentativele de
compromitere şi calomniere, intrigile de culise, dezbinările,
anihilarea oricărei încercări de solidarizare
etc.” 11 .
Preambulul volumului Dimineaţa nimănui este intitulat
„Fântână” – o artă poetică foarte cunoscută a autorului.
Părţile morfologice, „adjective”, „substantive”,
„verbe”, „adverbe”, sau structurile sintactice – „propoziţiuni”
12 – capătă dimensiune, relief şi intră într-un joc sau
dans foarte stenice, izbucnind din grădină, din carusele,
din fântânile creaţiei. Libertatea de mişcare a lor ignoră
„cârjile” „morţii”; mâhnirea eului poetic este mărturisită
în final lui Horaţiu. Esenţial ar fi că dintr-un arabesc al
imaginilor vizuale nu rămâne decât un devastat şi interiorizat
decor, un „amurg dintr-o dată, dintr-o dată” fără
culori, în care „păsări de aluminiu” ameninţă flotele „pe
mare”, „pe două mări”; de parcă se face aluzie la războiul
rece, la cele două blocuri separând Europa, comunismul
şi capitalismul. Ion Caraion ia în derâdere
realismul socialist al statuilor (exemplul lipsei oricărui
simţ artistic fiind dat de cea a lui Stalin din Parcul Herăstrău)
– „ca o flotă pe două mări/ plină de sculptori,
de pălării şi de civilizaţii/ din care morţii scot adjective/
din care vii scot adjective” 13 . Modul proteic şi încifrat prin
„viclenii” de-a înfăţişa realitatea socială şi arta este intuit
42
studiu
de către Ov. S. Crohmălniceanu, care afirmă că nicio
„vicisitudine” sau oprelişte nu i-ar descuraja poezia,
adăugând: „pe Ion Caraion, poezia îl obsedează, el o
urmăreşte în toate întruchipările posibile; orice experienţă,
care-i dă sentimentul că şi-o poate apropia, îl
atrage şi-l fascinează. Fidelitatea aceasta integrală nu
e însă şi oarbă. Poezia are absenţe, capricii, viclenii. Iubirea,
pe care o stârneşte, e nefericită, doare mereu ca
o rană, constituie o pasiune funestă ca alcoolul, ca drogurile.
Caraion o mărturiseşte cu o liminară dezolare în
admirabilul poem din fruntea noului său volum, Dimineaţa
nimănui. Miracolul poeziei e perpetuu, dar şi
într-un sens reversibil, descurajant: [...] („Fântână”). Am
pronunţat cuvântul «miracol». Pentru Ion Caraion,
într-adevăr, poezia este mai cu seamă provocatoarea
unor necontenite minuni.” 14 .
Prima parte din volumul Dimineaţa nimănui, intitulată
A fi continuu, include în partea ei centrală cele şase
„Febre”, care alcătuiesc în mod autonom un ciclu poetic,
sau o reţea de sârmă ghimpată, prin care este activat
la maximum un puternic curent electric pentru a
incinera instantaneu orice atingere a deţinutului politic.
Din „Febra I” autorul se autopersiflează – „Ioane-fără-
Ţară” –, luându-şi o poreclă (a exilului său interior) de
la un rege englez care fusese atras de cucerirea întregii
Franţe, dar îşi pierduse armata şi tronul: „Şi-n regi urcai
cu-amurgul după fauni/ la curtea serii brumele sănscauni.”
15 Versurile „şi-arici de-aramă-nvinşi luceau pe
prund/ şi zvârcoliţi pe-arniciurile din scuturi” nu descriu
o ţară transformată în teatru de război, ci tapiţeria amintirii
insuportabilului coşmar, cu atât mai verosimilă cu
cât tehnica unui colaj lexical o face prea puţin descifrabilă:
„Pestriţă de glotaşi, vicari şi-arhonţi,/ o lume trece,
altele-au trecut./ Pe vamă şi tăgadă, din ochii bonţi, năvala
cu-umeri tulburi, arşi în lut,/ înţeapă goane, zodii şi
comori, cum lasă-n câmp, din mersuri mari, cocori/ de
plastilină-o linie cuminte.” 16 „Linia cuminte” dar foarte ridiculizantă,
pe care o ia satira acestor versuri, ne face
să medităm asupra inflaţiei de eroi, pe care istoria recentă
a ţării şi a lumii vrea s-o acopere mediatic.
Având doar la început tonalitatea fabulei „Boul şi viţelul”
a lui Grigore Alexandrescu, „Febra II” prezintă cirezi
de vite, ciurde de căprioare sau capre, domestice
sau sălbatice: „Scurmată-n câmp de taur cu copita/ la
prânzul mic al vacilor, când urma/ şi-o lasă-n umblet ca
pe-un martor turma,” „sub ugerele ciurdelor cerbane/ cu
ţâţele ca lostriţele toamna” 17 . Cadrul alpin se confundă
cu cel campestru, bolirea din „toropeli” cu moartea. Degajând
o frază interminabilă de seria intercalărilor sintactice
din regentă, urmărim cum trece pe deasupra a
opt-nouă versuri „pulberea” din aer „turnând pe cicatrice/
nu arşiţa alcoolului ce-nvie/ [...] ci bolnav cheagul
de coclite site/ al bubelor”. Nu se precizează de unde
provin „cicatricele”, „cheagul de coclite site/ al bubelor
din smocuri de copite”, dar se deduce totuşi că un dezastru
forestier, agrar, naţional încă face să mai supureze
rănile: „cu state zemuri şi cleioase sucuri/ ce coc
în plumb, ce gâlgâie-n ulucuri”, „răzbite-n câmp pe
şleaurile mari/ de gloria coapsei” 18 . Poetul Ion Caraion
se autoportretizeză în ultimele versuri ca pe un cavaler
rătăcitor din Wilhelm Tell, Hoţii sau Wallenstein de Frie-
PRO
SAECULUM 1-2/2010