STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

„kitsch”-ul ...” (şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este
ortografiat de dl Manolescu la pag.1126).
Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu
îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole,
şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului.
La apariţia „Istoriei...” manolesciene, Th. Codreanu
era conştient de faptul că „în prima etapă
această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică
(...) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice
pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care
au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor
canonici”, întocmită partizanal de autor, în special
în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi
unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de
această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori
contemporani ai literaturii române. Răspunzând la
chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-)
avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil,
şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze
dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate
mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană
postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ‘89 (aşa cum
a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu
în a sa „Istorie...”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa
cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului
critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la
T. Maiorescu, drept fundament al literaturii moderne,
doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului,
care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu
se autocondamnă la contradicţii insur montabile,
devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată.
„Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică,
de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o
presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui
de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii,
ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze
cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi
într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă”
(p.13).
Revelatoare în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului
de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în
eseul său de celebra experienţă a neuropatologului
american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul
întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre
emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând,
astfel, că individul a început să se lovească cu mâna
dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă.
Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea la cartea
sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la
două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare
de până la el s-au scris la o singură mână. „Tot ce
urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba
dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât
cu istoricii literari români, cât şi cu teoreticienii şi istoricii
literari străini...”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi
că „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care
şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat
de către americanul John D. Caputo într-o carte
a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica
radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar
34
eseu
mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă
dincolo de dorinţă...” (p.16). În spiritul celor două
mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care
fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând
fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat
ideologic. În afară de faptul că unii scriitori merituoşi ai
literaturii române sunt absenţi din „Istoria...” lui N. Manolescu,
ceea ce dă de înţeles că ei nu există în istoria
literară. Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept
un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează
Th. Codreanu, care mi se pare una dintre
cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura
românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene
au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum
observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc
ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul
„la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână
dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă
Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria...”
manolesciană, reflex al postmodernei culturi de
consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe
când cealaltă, (...) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă
autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei”
celor care lipsesc din scrierea manolesciană :
lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică”
(p.19).
Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria...”
sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din
domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii
de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români
(ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată
sete de a introduce forme fără fond, după cum
bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri,
cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare
a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold
Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii
române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21).
Preluând în mod automat, orbeşte, unul din procedeele
lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici,
în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât
de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala
concluzie: cei care lipsesc din „lista lui Manolescu”
nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi
Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri,
precizează referitor la canon că acesta „nu
este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva
am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană,
observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu,
fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură
română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon,
dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold
Bloom, care este una a neoconservatismului american,
îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului
liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist
etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa,
N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă
îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield”
(p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H.
Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria...” lui
N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideolo-
PRO
SAECULUM 1-2/2010