STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

studiu
Dragoş Vişan
IRONIZAREA „MATINALULUI” 1 PRIN
JOCUL GRAFIC ŞI SPAŢIALISM POETIC
I. Lucrurile de dimineaţă – pamflet antisocialist
şi anticeauşist
Adoptând tehnica simili-eseistică cu precădere în
trei importante volume pamfletare, Eseu (1966), O ureche
de dulceaţă şi-o ureche de pelin (1976) sau Lucrurile
de dimineaţă (1978), Ion Caraion îşi camuflează cu
versatilitate mesajele protestatare, rostite în surdină,
pentru a-l surprinde pe cititorul său dornic a afla şi ceea
ce era ascuns puterii de-atunci, în anii dictaturii ceauşiste,
mai întâi pe timpul relaxării, apoi ai înăspririi ei
imediate. Când prim-secreatrul P.C.R. îşi lua în anul
1975 şi 1978 funcţiile de preşedinte al ţării şi respectiv
de şef al comitetului executiv (devenind mai mare decât
orice prim-ministru), Caraion îl atacă în Lucrurile de dimineaţă
nu pentru că adoptase şapca, ci pentru cuşma
„voievodală” de iarnă, pentru căciula de astrahan, făcându-l
„căscăund” – „de-obosire/ Sire”, „humuncul”,
„Vodă”-„pepene”, „lună bucălată”: „Un homuncul
sta-ntr-o broască/ Zicea starea că-i firească.// O capsulă
sta pe-o nulă/ Şi zicea că-i Ber-Căciulă.// [...] Un
colbutur sta pe-o foaie/ El zicea că-i prea de oaie.// [...]
Şi-un crepuscul stând în cui/ A-nţeles că totul nu-i,/ Nu-i
şi nici măcar fusese/ Decât clei şi cacealmale.// Bătea
vântul printre mese,/ Picota o lună-agale.// [...] Şi-a
rămas precum a fost.// O-ntrebare, stând pe-un prost,/
Îşi făcea cu el de vorbă.// Dialogul ce-i? O ciorbă.//
La-nce put (c-aşa-i minunea)/ A fost poate-nşelăciunea...”
(„Întâi şi-ntâi”) 2 ; „Din ce ţară-o fi venit/ Alandala
şi tehui,/ În amestecuri de mit?/ Când e miere, când e
apă./ Dacă-l mângâi tare, scapă?/ Dacă-l pârâi bine,
crapă?// Vodă răstignit pe prund/ Cu toţi puii rotofei/ Şi
de-a dura, căscăund,/ Mult ca sângele de zmei [...] Nu-i
aud şi nu sunt ei,/ Puii Vodei rotofei.// Te voi lua să te
mănânc/ Împărţit în cinci felii./ Cin’ le-a zis întâi stihii/
Le-a zis bine. Stihii sunt:/ Apă, aer, foc, pământ/ Şi deasupra,
ca un domn,/ Ce-a de-a cincea, gea substanţă,/
Stihia numită somn,/ Disperare şi speranţă” („Uite-te-l,
nu-i”) 3 .
Într-un eseu literar, „Poetul şi discursul existenţei”
(1972), publicat în „Luceafărul”, Ion Caraion demontează
metodic, argumentat retorismul literaturii angajate,
dar şi spiritul de „termite” (de muşuroi) al
so cia lismului ştinţific, manifestat la începutul erei postindustriale,
după aprecierile teoreticianului François
Lyotard: „Am văzut vagonete împinse pe dedesubtul
munţilor, galerii întărite cu buşteni sănătoşi, perforatoare
muşcând filoanele minereului, cerimi prăbu -
şindu-se, corpuri goale de pe care curgea în mină apa
acidulată împreunându-se cu transpiraţia lor într-o sare
întreruptă de bube şi eczeme. Şi împreună cu ele, ală-
40
turi de acele corpuri, am împins vagonete, am cărat
buşteni, m-am încumetat pe suitori, am deblocat rostogoale.”
4 . Tehnica de reportaj – din rechizita realismului
socialist – se transformă, brusc, în memorialul muncii
silnice la minele Maramureşului, sau într-un intermezzo
autobiografic. Filonul „existenţial” abject şi primitiv ascunde
în galerii subpământene nu numai cadrul discursiv
despre poet şi poezie, ci şi condiţia damnării
scriitorului român în perioada „obsedantului deceniu”.
Mostrele cu venin strâns pentru perechea de la birourile
întâi şi al doilea ale Partidului sunt etalate mai în spate,
pe rafturile pline de sticlăriile laboratorului de creaţie din
Lucrurile de dimineaţă – atât în poemele-prolog
„Obiecte povestite” („Se spală liniştea pe mâini/ Cu
umbre mici de vagi obiecte –/ Aproximaţii matinale/ De
taină, aburi şi ovale”) precum şi „Gândurile-s munţi”
(„Cine poate răni idealuri,/ Cine poate să-nmurmure
frunţi,/ Acela n-ajută poporul/ Şi n-are, mălăieţul, habar/
Din cine-i făcut viitorul/ Ori stelele din ce chihlimbar.”),
cât şi în poemul central „E cântec de care?” („Cântecul
plânge/ de la sânge la sânge,/ o! surle nătânge!...// Cântec
de-amestice/ de la estice la vestice/ peisaje domestice;//
de la gură la gură/ cu tobe şi ură/ cântec de
zgură;// de la ţară la ţară/ cântec de seară./ Venirăţi?
plecară?// Timpul începe să scadă.// Cu labele-n ladă/
năucă baladă,/ de-a valma şi-n gol/ – taca, taca, taca –
/ preclatină lacul,/ Cine, buimacul?/ Cine, buimaca?//
Amurgul ne plouă,/ dimineaţa ne minte;/ ea se scarpină-n
minte,/ el se uită în rouă/ şi-aşează seminţe/ deargintii
nefiinţe/ în flori de nomol. [...] ce vreme-i? De
care?/ Ce cântec se cântă?// Se cântă pe sine/ un timp
ce nu-l ştiu/ – al cui e şi cine/ în sine, târziu? […] Pe muguri,
pe faguri/ şiraguri de gaguri,/ cântec de sâmburi/
posedatelor praguri,/ ameţitelor câmpuri.// E-aramă pe
stradă/ şi nichel pe dâmburi/ şi munţii-or să cadă…// Nesoare
şi soare,/ şi ducă, şi ducă,/ de care-i, de care/
năuca nălucă?” 5 . Licenţele poetice nu servesc numai
prozodia, ci denotă necunoaşterea limbii române de
către cei doi „protagonişti” care prelungesc somnul naţiunii
şi al raţiunii. Versul „Venirăţi? plecară?” – subliniază
mânia „buimacilor”, care se adresează cu
invec tive şi verbe la perfetul simplu oltenesc „puilor” din
camarilă, servililor „dulăi” – şefi din Partid şi miniştri.
Demitizarea din celălalt volum, Dimineaţa nimănui
(1967) este aplicată de către Ion Caraion cu scopul nedeclarat
dar constant de-a violenta artificialul „panteon”
al realizărilor unui om de tip nou, comunistul exemplar.
Aceste „succese” (regresive) ale „noii civilizaţii” socialiste
se pot identifica şi-n toată opera poetului, formulate
încifrat, prin subminarea lor sceptică, sau prin ridiculizarea
meticuloasă a „făuritorilor” acestora. Rezumatul
PRO
SAECULUM 1-2/2010