STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

Constantin Coroiu
LECŢIA DE LITERATURĂ
Că literatura e de neconceput astăzi fără reflecţia
asupra literaturii, aşa cum s-a afirmat de atâtea dori, e
un adevăr ce nu mai trebuie dovedit. „Dacă aş crede că
romanul a murit, aş scrie un roman cu acest subiect” –
mărturiseşte unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai reprezentativi
romancieri nord-americani. Reflecţia, meditaţia
scriitorului asupra literaturii pot lua, fireşte, o multitudine
de forme şi se pot produce, direct sau indirect, în diverse
contexte. Că ele, formele, sunt asumate în intimitatea
actului de creaţie al oricărui scriitor e dincolo de
orice îndoială. Nu o dată, reflecţia se insinuează în chiar
opera literară, fie luând forma unei divagaţii eseistice,
a unor referiri la cărţi şi scriitori din diferite perioade,
epoci istorico-literare, fie a unei anecdote sau a unei parabole.
Un personaj din romanul lui Sorin Titel, Ţara îndepărtată,
Eva Nada, de altfel cel mai memorabil, povesteşte
o întâmplare căreia cred că autorul, de la moartea
căruia, prematură, s-au împlinit în ianuarie un sfert de
secol, i-a atribuit un anumit tâlc. Şi dacă nu i l-a atribuit
prozatorul, i-l atribuim noi.
După un vechi şi frumos obicei al pământului, Eva
Nada apelează la un intelectual al satului, învăţătorul
Dobriţoiu, pentru a-i scrie fiului ei, Ionel, aflat pe front,
o epistolă. Eva Nada „se aşază pe un scaun lângă învăţător”,
el, învăţătorul, „aşteptând cu condeiul ridicat
în aer (ca pe o armă parcă înainte de a începe lupta –
nota mea) ca ea să înceapă scrisoarea, fără s-o privească,
uitându-se la hârtia albă din faţa lui” (subl.
mea). Aşteaptă supus, cu un aer indiferent cuvintele,
propoziţiile, frazele pe care femeia îndurerată urmează
să i le dicteze, iar el să le aştearnă pe hârtie. După rostirea
primelor două cuvinte însă, între cei doi se instalează
un paravan nevăzut care face imposibilă
comunicarea. Dobriţoiu caligrafiază, dar, contemplând
semnele reci şi abstracte, femeia constată că ele nu
conţin nimic din ceea ce doreşte ea să transmită, că nu
exprimă nimic din starea, din durerea ei. Învăţătorul nu
prea îşi dă seama ce anume îi pretinde de fapt corespondenta
pe care vrea să o ajute. Eva Nada, la rândul
ei, este uimită de neputinţa acestuia de a transpune pe
hârtie, în cuvinte, ceea ce simte ea. Să nu fie semianalfabeta
Eva Nada capabilă să se ridice la nivelul de abstracţiune
(şi convenţie) pe care îl presupune sistemul
scriptic, fie nivelul şi unul minim? Greu de acceptat în
cazul unui om foarte inteligent cum este acest personaj
al lui Sorin Titel, dar care nu dispune de o capacitate de
înţelegere bazată pe exerciţiul livresc, pe învăţătură?!
Scepticismul şi insatisfacţia sa vin, de fapt, tocmai din
postura, din atitudinea impersonală, aşa-zicând obiectivă,
a învăţătorului, din răceala, din neparticiparea lui.
22
eseu
Dobriţoiu nu trăieşte starea la care femeia îl convoacă,
el caligrafiază doar semnele, literele celor două cuvinte,
conştiincios, ca într-un proces-verbal. Încât, concluzia
femeii că nu ştie să scrie apare perfect logică: „- Nu ştie
să scrie, doamnă, bag seama…”, decide ea, fără drept
de apel, în discuţia cu cea căreia îi relatează acest episod.
Că are dreptate o dovedeşte şi examenul pe care
şi-l face, post-factum, bine intenţionatul (în fond) ştiutor
de carte, căruia Eva Nada îi dă, indirect, o lecţie ce-i revelă
acestuia o realitate la care nu se gândise până
atunci: „-Numai după aceea am înţeles, povesti Dobriţoiu
(la Sorin Titel suntem mereu sub semnul voluptăţii
povestirii – nota mea), numai după aceea am înţeles că
ea nu voia să-i scriu numai cuvintele, cele două cuvinte
pe care le-am notat eu pe hârtia aia, ci ar fi vrut să pun
în vorbele alea două şi oftatul ei nesfârşit, într-un cuvânt,
felul exact în care spunea ea vorbele, cu toate
nuanţele exprimării. Dacă aş fi pus în vorbele alea felul
ei de a le spune, ar fi fost mai mult decât o scrisoare
foarte lungă. Aşa ceva nu se poate scrie”.
Dar Eva Nada însăşi recunoaşte, cu inteligenţa şi
bunul ei simţ: „Să scrii aşa ceva e tare greu…” Nu şi imposibil,
se subînţelege. Dobriţoiu afirmă însă categoric:
„Aşa ceva nu se poate scrie”.
Ba se poate! Şi e de mirare că, fie şi un modest dascăl
de ţară, nu ştie că acest sau acel ceva este chiar
Literatura…
Chemarea Dunării
PRO
SAECULUM 1-2/2010